Din lipsă de somn

Anul trecut, se întâmpla uneori să trebuiască să dorm şi să nu pot. Păţeşte oricine şi e sâcâitor, astfel încât au apărut tot felul de metode de a-l chema pe moş Ene şi pe la genele tale. Eu personal, după ce mi-am dat seama că număratul oilor nu ajută, am ales în asemenea momente să prind o idee de-a mea din vânt, una întâmplătoare, care îmi vine prima oară în minte, şi să continui, să încerc să o fac raţională. Plus să o formulez în cuvinte (fiindcă gândurile întâmplătoare nu sunt iniţial cuvinte, fapt ce mi-a scos un “uau” pe gură prima oară când am experimentat asta pe mine). Activitatea aceasta s-a dovedit groaznic de eficientă, după cum probabil veţi observa şi voi dacă staţi şi citiţi tot post-ul.

Mai jos sunt câteva nopţi, care mai de care.

Cum toată ziua desenasem pentru un proiect tot felul de obiecte din casă ( televizor, frigider, aragaz, uşă, pervaz etc.), noaptea, cum nu eram, vezi doamne, destul de obosit încât să adorm, creierul meu s-a gândit la un veceu. Cică “cum ar arăta closetul ideal?”. Cu siguranţă întâi şi întâi contează confortul pe care îl poate da, deci m-am gândit ce mi-ar plăcea mie cel mai mult să fac când, se înţelege, mă cheamă natura. Destul de simplu. Pentru mine, veceul ideal ar fi făcut doar din bani. La propriu. Bancnote peste bancnote, din plastic, din hârtie, după nevoi, lipite în aşa fel încât să îndeplinească toate funcţiile unui veceu normal. Un astfel de dispozitiv mi-ar aduce satisfacţie maximă la fiecare utilizare. Cred că vă daţi singuri seama de ce. Un alt dispozitiv eficient (pentru mine!) ar fi un borcan care să-ţi ţină inima în viaţă timp de circa 12 ore fără alte necesităţi. De ce? Fiindcă în fiecare dimineaţă aş putea să îmi scot inima din piept, cu grijă, să nu păteze uniforma de servici, şi să o pun la murat. Seara, după o zi de lucru excelentă, aş reveni la borcan şi mi-aş pune inima la loc, înainte de culcare, ca să nu uit cum e când îmi bate în piept.

Într-o altă zi fusesem iritat de o mândrie din-asta care dă pe dinafară, cea în care îţi iei plodul şi i-l arăţi lumii că “ptui pe el ce deştept e!” (fiindcă sunt muulte tipuri de mândrii care dau pe dinafară). Am trăit şi eu pe piele mea aşa ceva cu puţină vreme în urmă, însă atunci nu mă afectase la fel de mult cum m-a afectat în ziua aceea, la văzul unui copilaş de grădiniţă care, forţat cu mâinile de mă-sa cu grijă, să stea drepţi, cu hăinuţele line, să intoneze o poezie în altă limbă, una pe care fireşte copilul nu o înţelegea nici la nivel sintactic normal, dară-mi-te poetic, dar nu-i problemă, ştie “cum sună” şi deci, rupe gura târgului. Să nu mă luaţi greşit, micile serbări cu copilaşi sunt în regulă pentru mine, uneori chiar drăguţe şi frumoase, dar aici nu era vorba despre niciun eveniment de acest fel, pur şi simplu mama se plictisea cu cei de faţă. În fine, treaba m-a indignat şi la noapte n-am putut dormi. Rezultatul: o mică analogie. “Dacă îmi voi duce copilul într-o excursie la munte, îl voi ţine în poală noaptea să se uite la foc. Vom sta aşa mult timp doar noi doi, muntele, noaptea şi o cutie cu jucăriile favorite ale pruncului. Când se va plictisi şi nu se va mai uita la foc, voi lua o jucărie din cutie şi o voi arunca pe lemnele încinse, să ardă, ţinând copilul strâns în caz că va zvâcni. După ce se va calma, voi aştepta să se plictisească din nou, să-şi ia privirea de la flăcări, să-i mai arunc o jucărie. Şi voi repeta procesul până când copilul va înţelege ce înseamnă jucăria, ce înseamnă focul şi ce înseamnă timpul care va trece de atunci până în momentul în care îşi va aminti de acea clipă.”

Acum îmi dau seama că am stări foarte diferite, se schimbă de pe o zi pe alta. Următoarea reflecţie e asupra lui Platon, adică despre o parte din filozofia lui peste care dădusem în ziua respectivă. El zicea că cică toţi prizonierii din peştera lui, ăia care nu-şi pot întoarce gâtul, îi ştiţi, greşesc când spun că umbra cărţii e însăşi cartea, că e greşit să numeşti o formă obţinută din lipsa de lumină pe perete cum e numit defapt obiectul ce dă acea formă. Ei bine eu îmi ziceam în acea noapte, şi încă îmi susţin ideea, că Platon e cel care greşeşte. Omul defineşte ceea ce pricepe prin simţurile sale. Sunt multe lucruri pe care, asemenea prizonierilor, nu le vedem (încă) fiindcă nu ştim sau nu putem întoarce capul. Exemplele sunt multe. Am ajuns aşadar, după multe schimbări de poziţii prin pat, la concluzia că eu nu văd viaţa, că nimeni nu vede viaţa şi că fiecare ne mulţumim doar cu umbra ei şi nu adevărata ei existenţă, imperceptibilă simţurilor. Nu îmi trăiesc viaţa, îmi trăiesc umbra vieţii.
Într-o noapte frumoasă am stat să mă uit la stele. După contemplări clişeizate m-am trezit cu o fobie. Pur şi simplu nu (mai) pot accepta infinitul. Mă sperie. Am nevoie de limite. Mi-e grosolan de urât să ştiu că fiecare clipă putea să fie altfel, că în funcţie de ce fac, aleg o posibilitate, când posibilităţile sunt infinite, aleg o cale care duce spre alte căi care probabil nu se vor intersecta niciodată cu celelalte pe care le-am refuzat şi în mod sigur nu vor fi străbătute de mine altă dată. There is no turning back. Nu e vorba de regret, e vorba de decizii, alegeri pe care le faci nu ca să te schimbi pe tine ci ca să schimbi ce-i în jurul tău. Observând cât de mic sunt eu şi “cât de nelimitat” e spaţiul cosmic cu tot ceea ce conţine, am râs la ce gând mi-a venit atunci în minte: “Nu tu eşti dependent de univers, ci universul e dependent de tine”.

Viaţa e al naibii de ironică.

Timbres Of Ice

Trebuie să recunosc, în ultima vreme gusturile mele muzicale şi-au schimbat traiectoria niţel. Am început să-l ascult pe Klaus Schulze, arhicunoscut compozitor de piese “trance”. Nu e nimic genial în munca lui, zic eu, dar e o creaţie deosebit de frumoasă dacă e luată în întregime. Nici o piesă nu are un “moment de glorie”, întreaga compoziţie dă un aer de inspiraţie, o mână de ajutor pentru orice ai face. Muzica lui Schulze nu se bagă în seamă, ea e acolo pentru a completa. Mai jos aveţi una din favoritele mele.

Despre ecou

Văzându-mă cu cartea în mână, un coleg m-a întrebat odată ce citesc (e un obicei de care nu m-am lăsat – cititul pe unde apuc – odată cu venirea în studenţime, ba mai rău acum citesc şi în timpul cursurilor). Am vrut să-i răspund în glumă “Biblia”, dar m-am oprit ştiind că nu prea acceptă glume bisericeşti. I-am zis adevărul, “Metamorfozele lui Ovidiu”. “Foarte frumos!” a exclamat el. “Foarte frumos!”. Eram mirat, chiar ştia ce zice, despre ce vorbesc? Mi-am mai odihnit ochii pe privirea lui două secunde, apoi m-am întors la lectură.

Aleg să transcriu mai jos o mică povestire de-a lui Ovidius ăsta, da de mai deschid apetitul şi altora. E oricum, cel puţin pentru mine, o carte importantă despre care aş vorbi oricui oricând (cu excepţiile de vigoare), dovada o şi au anumiţi prieteni care s-au mai plimbat cu mine.

Odată, pe când urmărea cu laţurile să prindă nişte cerbi iuţi l-a văzut nimfa ecoului, care nici să tacă atunci când altul vorbeşte nu poate, şi nici să vorbească ea mai întâi nu ştie, îngânătoarea Echo. Pe atunci Echo era nimfă, nu un simplu ecou, dar totuşi gălăgioasă; gura ei, ca şi acum, parcă n-o folosea decât ca să poată repeta, din multe cuvinte, ultimele. Junona o pedepsise astfel, fiindcă adesea, când căuta să prindă pe nimfe în munte cu Jupiter al său, acesta o ţinea pe zeiţă de vorbă cu dibăcie, până fugeau nimfele.

Când a băgat de seamă, Saturniana a zis: “Să aibă slabă putere această limbă care m-a luat în râs şi foarte scurtă durată a vocii”. Şi a întărit ameninţarea prin faptă: Echo dublează ultimele sunete şi repetă ultimele cuvinte auzite.

Când l-a văzut pe Narcissus rătăcind prin păduri neumblate, s-a aprins de dragoste şi a pornit pe furiş pe urmele lui. Cu cât mai mult se ţinea după el, cu atât flacăra o încălzea mai puternic, la fel ca pucioasa, care, lipită la capătul unei făclii, atrage flacăra apropiată de ea. O, de câte ori a voit să se aproprie de el cu cuvinte ademenitoare şi să-i facă suave rugăminţi. Natura vocii sale o opreşte şi nu-i îngăduie să înceapă. Dar, ceea ce îi îngăduie, stă gata să audă pe Narcissus vorbind şi să răspundă, repetându-i ultimele cuvinte.

Din întâmplare copilul, răzleţit de trupa credincioasă de însoţitori, strigă: “E cineva pe-aproape?”. “Aproape” răspunde Echo. El rămâne încremenit de uimire şi, după ce-şi aruncă privirile în toate părţile, strigă cu voce puternică: “Vino”, şi nimfa la rându-i cheamă pe cel ce o cheamă. Se uită înapoi şi iarăşi nevenind nimeni, zice: “Fugi de mine?”. Şi primeşte înapoi tot atâtea cuvinte câte a spus. El mai întreabă şi, amăgit de vocea cealaltă, zice: “Să ne iubim”. Şi cu o voce cum nu va răspunde vreodată cuiva mai plăcut, Echo repetă “Ne iubim”. Îmbătată de propriile-i cuvinte, ea iese din pădure şi aleargă să se arunce de gâtul iubitului dorit. Dar acesta fuge şi fugind, spune: “Nu mă îmbrăţişa, mai bine să mor decât să mă las ţie”. Ea nu răspunde nimic altceva decât: “Mă las ţie”.

Dispreţuită, se ascunde în pădure şi de ruşine îşi ascunde faţa în frunziş. De atunci trăieşte în peşteri singuratice. Dar totuşi iubirea îi rămâne în suflet sporită şi mai mult de durerea neizbânzii, grijile veghetoare îi subţiază trupul ei vrednic de milă. Slăbiciunea îi zbârceşte pielea şi toată seva trupului i se risipeşte în văzduh. Numai vocea şi oasele îi mai rămân. Vocea i s-a păstrat; oasele se spune că s-au transformat într-o statuie de piatră. De atunci stă ascunsă în păduri şi nu mai e văzută în nici un munte. Este doar auzită de toţi, numai sunetul este ceea ce mai trăieşte din ea.

Dintr-un foc

Şi urâtul e real; aşadar să te fereşti de urât înseamnă să te fereşti de realitate.

Deci era o tipă care dansa între doi tipi, dintre care unul din ei era un prieten de-al meu care habar nu avea ce făcea. M-am pus lângă un perete şi am privit. După un timp au început să se adune lângă mine toţi “băieţii single” care mă ştiau. Se puneau în rând, lângă perete, ziceau un salut, ce faci, le gesticulam ceva groaznic de interpretabil şi lipsit de importanţă, stăteau o vreme să înţeleagă şi ei unde mă uitam atât de fix de nici nu îmi întorsesem capul când  salutasem (fără cuvinte că, vezi doamne, ca să vorbeşti într-un club trebuie să-ţi direcţionezi gura către organul auditoriu al partenerului de discuţie şi pentru asta ai nevoie de input vizual, ori eu nu mai doream niciun fel de input vizual de nicăieri), până într-un final când se dădeau bătuţi şi plecau. Zâmbeam subtil. “Haideţi băieţi, alinierea! Urmează să fiţi executaţi cu un glonţ în cap. O să vă macine creierul dar n-o să doară.” Şi am fost împuşcat.

Gelozia nu poate exista fără iubire. Nu poţi fi gelos pe colegul care tocmai a fost promovat în locul tău, dacă nu iubeşti beneficiile promovării. Nu poţi fi gelos pe vecina care şi-a luat un nou colier, dacă nu iubeşti colierul. Etc,etc. Exemplele sunt nesfârşite. Uite aşa am aflat eu că iubesc. Mister elucidat. Ar fi fost mai convenabil să învăţ lecţia asta mai demult, dar bănuiesc că nu le poţi învăţa pe toate la timpul lor (în ciuda expresiei arhicunoscută).

Prin urmare, când nu ştii sigur dacă iubirea îi implicată într-una sau alta, aplică gelozia. E urât dar funcţionează.

Paul Bond - Envy

The Hours

Dacă ar fi să recomand vreodată ceva cuiva, aş recomanda The Hours. Cartea, filmul, cartea legată de carte, muzica legată de film… orice. A reuşit să-mi scarpine atât mintea cât şi inima în acelaşi timp – un drog foarte rar şi nespus de plăcut. Mă gândesc să vă deschid apetitul şi vouă prin extracte (nu mă apuc să zic cu cuvintele mele ce şi cum, fiindcă nu ştiu s-o fac bine şi oricum au făcut-o deja alţii pentru nevoiaşi). Filmul nu durează neobişnuit de mult, cartea nu e groasă, merită să îţi sacrifici puţin timp pentru experienţa asta.

-Da, spune Angelica. La cinci ani deja, îşi poate simula entuziasmul grav pentru sarcina îndeplinită, când, de fapt, ceea ce-şi doreşte cu adevărat este ca toţi să-i admire munca şi s-o lase liberă apoi. Quentin îngenunchează cu pasărea în mână şi cu o infinită delicateţe o pune în iarbă. Oh, dacă bărbaţii ar fi brute şi femeile îngeri – dacă totul ar fi atât de simplu.

-Richard. Ai scris o carte întreagă.
-Dar aproape totul a fost lăsat în afară, aproape totul. Şi apoi am lipit un sfârşit şocant. Oh, ei bine, eu caut să fiu înţeles, cu adevărat. Doresc mult, prea mult, nu-i aşa?
-Da. Bănuiesc că da.
-M-ai sărutat lângă iaz.
-Acum zece mii de ani.
-Se întâmpla încă.
-Într-un anume sens, da.
-În realitate. Se întâmplă în acel prezent. Asta se întâmplă în acest prezent.
-Eşti obosit, dragul meu. Trebuie să te odihneşti. O să-l sun pe Bing, să mă interesez de medicamentul tău, bine?

Mai învăţ şi lucruri folositoare

Mergeam pe stradă, pe timp de noapte. Povesteam cu un vultur cu pene negre, deşi nu s-a considerat niciodată aşa ceva. El zicea că e un papagal. Ne îndreptam spre culcuşurile noaste după lungi vorbării amuzante şi zeci de glume, majoritatea proaste, dar de la care oricum râdeam fiindcă. Doar fiindcă. Cum gaşca se spărsese, am rămas doar noi doi şi era clar, cumva ne-am comunicat că nu mai aveam chef de distracţii.
Am încercat să-i spun despre un lucru interesant care îl descoperisem nu cu mult timp în urmă despre mintea umană, cum că noi putem să ne închipuim că auzim ceva fără ca timpanele să se mişte un nanometru, că noi, dacă am auzit odată o gamă la un instrument, dacă am auzit cândva fiecare notă în parte, e posibil să visăm un cântec întreg nemaiauzit de nimeni niciodată, apelând doar la memorie şi aranjând amintirile notelor într-o ordine anumită. Şi mai important, că o putem face în mod involuntar şi deci putem spune că mintea umană s-a născut ca să creeze ceva nou din ceva vechi, ca şi cum ar fi o necesitate biologică. Companionul meu însă nu a fost deloc interesat de gândirile mele aşa că m-am lăsat păgubaş în scurt timp.
S-a apucat să-mi spună istorie, lucruri despre războaiele mondiale. N-am înţeles niciodată cum pasionaţii de istorie niciodată nu arată o implicare personală în ceea ce fac. Un pasionat de pictură, să zicem, ar vorbi despre acel domeniu cu o clară afecţiune. Ar lăuda un cutare maestru, ar aprecia o nuanţă etc. Pasărea asta de noapte în schimb, ca toţi pasionaţii de istorie pe care am ajuns să-i cunoscut cât de cât, nu dădea niciun semn de căldură. Era rece ca gheaţa, spunea lucrurilor pe nume, sec. Şi de ce să te legi când vorbeşti de războaie dacă nu de moarte? “Ăla a murit împuşcându-se în cap.”. Niciodată nu a insistat asupra unui subiect, unei idei. Le spunea rând după rând, total detaşat, lucruri pe care le ştiam, altele noi, unele total aberante (deşi nu i-am zis ce cred, n-aş fi putut da argumente obiective cum făcea el) ca şi cum ar fi fost un reporter care doar îşi face meseria de a informa lumea, nimic mai mult.
La un moment dat, n-am mai rezistat asprimii lui şi i-am zis despre o carte a lui Cezar Petrescu legată de război. Nu prea le avea cu cărţile aşa că a trebuit să-i rezum o secvenţă care mi-era întipărită demult în minte. N-am făcut-o prea bine, dar a funcţionat, vulturul s-a înmuiat. Reacţia:
-Mda păi în general poveştile inspirate din realitate devin cele mai bune drame.
-Să înţeleg că tu consideri viaţa o dramă?
Ridicând sprâncenele stufoase, şi-a holbat ochii mari şi negri la mine. După o clipă mi-a răspuns:
-A nu… numa’ zic.
Am zâmbit. I-a trebuit o săptămână, cinci zile şi trei beri ca să se deschidă.

În lumea asta sunt mai mulţi oameni cum se cade decât s-ar zice, atâta doar că ştim să-i scoatem în evidenţă exclusiv pe cei negativi. Şi asta se aplică la orice, nu doar la persoane. Observăm numai ce ne deranjează; dacă suntem confortabili nu apreciem cauzele care ne dă acea stare de confort. Generalisim vorbind; desigur că există excepţii, mereu există. Mintea care am dezvăluit-o în noaptea aceea e una dintre ele, ea mi-a amintit cât de ignorant pot fi uneori. Stau şi mă gândesc, cred că acum pricep de ce s-a considerat tot timpul un papagal şi niciodată un vultur,

diferenţa esenţială constă în culoare.

Doar coarde

Uite genialul, chiar acolo.

intelec… hapciu!

12 secunde. Atâta a durat îmbrăţişarea. Şi în tot acest timp nu şi-a dezlipit privirea de pe ochii mei. Nu e un lucru prea frumos să te uiţi la altcineva când ai în braţe persoana iubită. Nu e frumos, să te uiţi în mod conştient, pătrunzător, adânc în ochii altcuiva atât de mult. Nu e deloc frumos. E al naibii de urât chiar. Ca dracu’. Te poţi uita pe cer, te uiţi în gol, te uiţi oriunde altundeva. Dacă accidental ţi-au căzut ochii pe altă persoană în timp ce simţi inima partenerului pulsând, schimbi privirea repede, aproape instinctual. După ce-am rămas doar noi doi m-a întrebat “De ce ai devenit dintr-odată atât de tăcut?”. Era seară, oraşul începea să se potolească din forfota zilnică, praful creat de pichamăr se aşeza pe asfalt, aerul devenea respirabil, calmant. Puteam să-i zic “Nu ştii prea multe despre mine” şi să încep să-i explic de ce i-am arătat luna plină adineauri sau puteam să tac. Până mi-am formulat în cap opţiunile, alegerea a şi fost făcută, începuse să discute despre altceva. Blablabla-uri. A tot stat alături ore şi ore. M-am gândit, “intelectual” e doar un cuvânt de umplutură. Nu zice nimic, doar formalităţi. Fata m-a întrerupt:

-Ptiii, uite o pisică!

Pisici, discuta despre pisici! Cea care trecuse pe lângă noi era neagră, posibil mama mâţelor mici din zonă. Îi zic:

-Ştii, am citit odată despre un băieţel care trăia la ţară…

Când nu avea de terminat propoziţii şi nu se ajungea la vorbe simultane de la amândoi fără ca vreunu să-l asculte pe celălalt, ştia să asculte. Probabil de-aceea compania ei îmi părea plăcută.

-… şi când pisica făcea prea mulţi pui ca să poată să-i crească pe toţi sau să-i vândă, bunicii îl trimiteau pe puşti să omoare pisoii. Lua un lighean, îl umplea cu apă şi prindea câte doi pisoi, unul în fiecare pumn, şi îi băga sub apă.

Începuse să se strâmbe.

-Talentul consta în a-ţi da seama când poţi să-i scoţi din apă. La început băieţelul îi scotea prea repede, pisoii mici cu ochii închişi tuşeau apa afară (altfel erau imobili) iar el îi strângea şi îi baga repede înapoi în lighean, spre disperarea animalelor. I-a luat ceva până să simtă când pisoii sunt pisoi şi când sunt doar o bucată de carne cu blană udă.

-De ce-mi zici asta? Ce-ai păţit?

Nu era speriată şi nici îngrijorată. Avea în glas doar curiozitatea aia impersonală şi pardonabilă în orice context, curiozitatea aia care toată lumea o are. Puteam să-i răspund în două moduri. Unu, să mă explic, să-i zic că din moment ce întâmplarea aia e o faţă a realităţii e bine să o cunosc, analizez şi să trag concluzii de pe urma ei sau doi, să îmi motivez spusele folosind explicaţia universală care nu explică nimic dar se acceptă ca un răspuns oriunde:  “Apăi ştii, eu sunt mai ciudat de felul meu.”. Optasem pentru prima (hai să încerc, vedem ce iese) dar ea deja nu mai era interesată, schimbase subiectul. Blablabla. Artă, ştiinţă, tehnică… cam cu asta se ocupă un intelectual. “Intelectual” e doar o categorie de slujbe, nu zice nimic despre om. Atât un intelectual cât şi un ţăran poate omorî o altă persoană, atât un intelectual cât şi un ţăran poate să scrie poezii, atât un intelectual cât şi un ţăran poate fi un erou de război. Dar oare să nu fie nici o diferenţă între un artilerist şi un biet soldat din tranşeul unu? Fata mă lua cu Schopenhauer fără să ştie:

-Da’ dacă mă gândesc la lucrul ăla care nu vreau să se întâmple atunci mi se întâmplă. Tot timpul păţesc asta.

Am zâmbit. Mi s-a părut că a zâmbit şi ea, deşi lumina era foarte slabă. I-am zis:

-Auzi, te-ai jena dacă am mai ieşi din când în când?

Simpatie. Un bun exemplu de simpatie. Ne-am luat rămas bun şi pe drum spre casă am avut o singură piesă în cap.

When I was young, it seemed that life was so wonderful,
a miracle, oh it was beautiful, magical.
And all the birds in the trees, well they’d be singing so happily,
joyfully, playfully watching me.
But then they send me away to teach me how to be sensible,
logical, responsible, practical.
And they showed me a world where I could be so dependable,
clinical, intellectual, cynical.

There are times when all the world’s asleep,
the questions run too deep
for such a simple man.
Won’t you please, please tell me what we’ve learned
I know it sounds absurd
but please tell me who I am.

Şi da, poate a zâmbit şi ea.

PS. Retrag cuvintele din postarea anterioară, eu nu pot scrie chestii frumoase.

PPS. pentru tata. Mi-ai spus odată că jurnaliştii sunt intelectualii cei mai de jos. Haha… Ha.

PPS. pentru restul. Pun muzicuţa respectivă şi aici în caz că nu o recunoaşteţi după versuri/sunteţi curioşi.

A cincea reflecţie de vară – ratată

Pe câteva din cugetările mele din vara asta le-am notat. De regulă nu obişnuiesc să mai notez nimic niciunde, în ciuda trecutului, pe motiv că dacă ceva merită să fie notat atunci acel ceva trebuie să fie memorabil, ori dacă e memorabil l-am memorat şi nu mai trebuie să-l notez undeva. Reflecţiile, unele,  fac excepţie din cauza unui moft de-al meu şi anume că dacă tot mă chinuie un gând de care ştiu că, odată finalizat, mă voi ţine agăţat de el o vreme, e important să ştiu cum am ajuns la varianta pusă la punct pentru a învăţa ceva măcar din metodă dacă nu şi din idee. Da, cam prevestesc că ceea ce urmează să scriu s-a dovedit a fi invalid (de unde şi titlul) şi nu mă pot abţine. În fine, câteva din reflecţiile mele (!) au ajuns astfel să fie catalogate, iar cea cu numărul cinci (vezi doamne) mi s-a părut că trebuie postată aici din trei motive: unu, mi-am neglijat blogul; doi, poate fi umanizată; trei, e neserioasă, puerilă. (Acum îmi dau seama că am devenit destul de ordonat în domeniul ideilor, probabil singurul domeniu.)

Succint, teoria sună aşa: E mai important să vrei să faci ceva decât să chiar faci acel ceva. Negaţia e luată în considerare la fel (sa nu vrei, sa nu faci). E atât de generală şi lipsită de pragmatism că doar gândindu-mă cum s-o izbit de capul meu mă sâcâie. În fine, exemplul cel mai abstract (care într-un final l-am luat ca o falsă demonstraţie – matematica şi informatica din liceu le-am făcut degeaba) e următorul: Presupunem că există un tip, să zicem Billy (fiindcă e nevoie de o prescurtare, o denumire), care trebuie, dar trebuie să respecte legea impusă de principiile sale adunate la un loc. Fratele geamăn al lui Billy, Bob, are aceeaşi obligaţie. Niciunul dintre ei deci nu are voie să nu-şi respecte propriile principii, iar amândoi sunt obligaţi de circumstanţe, prin absurd, să-şi omoare seamănul. Am ales moartea pentru a aduce exemplul la extrema absolută, totul e foarte uşor (şi impersonal) dacă e adus la grandioasa extremă absolută. Aşadar, Billy şi Bob se află într-o criză care poate fi rezolvată doar cu moartea unuia dintre ei. Singura diferenţă dintre cei doi e că Billy are un principiu care zice că nu VREA să-şi omoare fratele orice ar fi, pe când Bob nu TREBUIE să-şi omoare fratele orice ar fi. În mod evident, scenariul se termină cu moartea lui Bob, fiindcă el nu putea omorî fără să încalce regulile, pe când Billy, bietul, nu şi-a încălcat principiul comiţând crima. Dacă aţi rămas cu mine până aici e bine, absurdul grosolan a trecut. După acest exemplu trăsnit am ajuns la concluzia că dacă toată lumea ar fi compusă doar din Bob-i atunci toată lumea ar muri. E nevoie de câte-un Billy să ne salveze de la autodistrugere, indiferent dacă aceştia vor fi văzuţi urât de ceilalţi din cauza faptei.

Cum am spus, nu mai cred în aşa ceva. Realitatea are prostul obicei de a arăta uneori că îţi pierzi existenţa degeaba. Şi fiindcă următoarele sunt evenimente reale, nici nu consider că trebuiesc explicate.

Eram pe bulevardul Întâi Decembrie, tomberoane sunt dispuse săptămânal pe trotuar pentru preluare de către gunoieri, iar atunci era, pentru un om sensibil, destul de deranjant să te plimbi pe acolo. Un om cărunt, uscăţiv, cotrobăia ceva într-unul din tomberoane. După ce m-am apropiat cu câţiva paşi de el, am putut observa clar hainele vechi, rupte şi murdare, uniforma universală dată cerşetorilor şi săracilor. Într-un moment, faţa moartă şi urâtă i se schimbase brusc, arătând seninătate şi bucurie, atâta seninătate şi bucurie, fină, neexagerată, neobservabilă ochiului grăbit… Mulţi tânjesc să se simtă aşa (bănuiesc). Picioarele nu-i atingeau pământul, a trebuit să sape adânc în tomberonul cu deschidere înaltă. A scos într-un final un borcănel cu conţinut cafeniu-gălbui, pe jumătate gol. L-a deschis repede, cu lăcomie şi a băgat degetul în substanţa din borcan, apoi a dus degetul la gură. Am tras concluzia că era muştar sau altceva asemănător, un condiment, ceva neobligatoriu la o masă obişnuită, un adaos binevenit la o gustare adevărată. În fine, mai târziu în aceeaşi zi l-am zărit din nou, stătea la poalele Cetăţuii, întins pe iarba, lângă chiştoace de ţigară şi alte mizerii lăsate întâmplător. Citea dintr-o carte veche, scorojită, ca de la anticariat. “Am ratat!” mi-am zis posomorât. Am ratat.

 

 

 

P.S. Promit să scriu şi ceva mai… să zicem frumos, că doar s-a terminat vacanţa şi voi avea timp.

Pagini din “Oracol”,2003-2004

Am dat astăzi peste un caieţel din antichitate (din clasa a cincea mai exact) cu coperta mâzgălită de carioci. În centru este scris, nu tocmai citeţ şi ordonat, “ORACOL”. Ce-am găsit înăuntru e destul de drăguţ. De exemplu:

-Ai vreun talent?

-Da, să vb. mult, uneori ajută

-Data completării?

-9.12.2003 Marţi, după teza la mate

-Ai hobiuri?

-Tricotez

-Eşti sensibil(ă)?

-Aproximativ.

-Ce faci în timpul liber?

-Mă întind pe jos sau în pat

-Ce mâncăruri nu-ţi plac?

-Aproape toate

-Ce părere ai despre oracolul meu?

-Scrie mai frumos!!!