Patrick's Blog

"Cea mai mare dovadă de dragoste pe care o putem da unei girafe este de a-i tricota un fular."

Supliment

Este o altă dimineață în care n-am avut somn. Mă ridic să anulez alarma ce urmează să sune. Pe pilot automat, mă spăl, mă îmbrac și îmi verific laptop-ul să văd dacă a terminat randarea de astă-noapte (da, încă folosesc laptop-uri pentru așa ceva). E gata, nu arată prea bine, va trebui post-procesată la greu, dar e ceva. Mângâindu-mi bărbia îngândurat, imi dau seama că-s nebărbierit. Rapid o dau jos și pornesc la lucru.

În Cluj e o ceață grozavă. E zgomot și umezeală și frunze colorate; de ce am nevoie ca să mă înviorez. Îmi place. Trec pe o straduță care e deobicei foarte aglomerată, dar acum am prins momentul când mașinile stau la semafor. Strada pare pustie și pentru câteva secunde e liniște. Deși merg pe-acolo în fiecare zi, pentru prima oară o văd cu alți ochi. Un clanxon mă trezește din reverie, cineva adormise la volan și oprise toată coloana. Vehiculele se repun în mișcare iar eu mă uit la ceas. Sunt în întârziere.

Ajung la birou pe la nouă și cincisprezece. Nu e nimeni. Aprind becurile, bag aparatele în priză și mai dau comanda la încă o randare. E foarte cald, îmi deschei primul nasture de la cămașă și reglez termostatul. Printez niște formulare și mă apuc să le completez și să le pun într-o mapă. Între timp vin și colegii de lucru. Câteva ore marchez pe o hartă unde-s îngropate personalitățile orașului. Sunt multe liste de procesat așadar împărțim munca. Vreau să fac o glumă legată de cum și îngropații ne-au îngropat pe noi în hârtii, dar mă abțin. Nu vreau să mă plâng. E un proiect foarte frumos, dar mă face puțin melancolic. Aflu multe lucruri despre viețile lor și mai ales despre moartea lor (interesant că vreau să folosesc pluralul doar la prima). Lucrând mult timp cu harta, unele morminte ajung să le știu pe de rost. Treaba merge mai repede, mă simt mai productiv decât deobicei așa că mă apuc să lucrez în paralel și la un proiect pentru școală, sperând să salvez timpul de seară. Mai plimb niște dosare pâna la ora două.

Am programare la notar. Ajung cu cinci minute mai devreme. E aglomerat. Procedura nu îmi era nouă așa că mă apuc să trec niște cifre cât timp aștept. Sunt bombardat de informații din mai multe părți vizavi de ce numere să trec acolo. Le opresc și calm pun câte o singură întrebare la câte-un singur om. Într-un final, primesc niște documente cu ajutorul cărora mai completez niște acte. Le completez pe loc cu pastă neagră. Nu e bine, se poate crede că e copie. Originalele se semnează cu cerneală albastră, mă atenționează doamna. Refac câteva foi. Mă uit la ceas, am pierdut multă vreme.

Ajung degrabă în celălalt capăt al orașului cu mapa completă. Nu mai e ceață, iar traficul e la fel de intens ca deobicei. Sunt întâmpinat de o ușă închisă cu orarul afișat. Programul cu publicul a expirat. Mă întorc la birou. Lipsa de somn începe să-și facă simțită prezența. Mă duc la toaletă să îmi arunc niște apă pe față. Oglinda de-acolo e foarte mare, te invită să te uiți în ea. Îmi văd fața în detaliu. Am cearcăne, părul mi-e puțin ciufulit și gulerul îmi stă într-o parte. Mă aranjez în grabă: ochelarii îmi ascund cearcănele destul de bine, îmi închei nasturele de la guler și la păr n-am avut niciodată ce-i face așa că nici nu încerc acum ceva. La ora cinci, nimic din ce m-am apucat să fac nu e gata. Nu știu de ce am crezut că o să fiu productiv cu oboseala asta. Îmi pun laptopul care încă face randări în ghiozdan și pornesc spre casă.

Afară mă întâlnesc pe stradă cu fosta. O văd că scoate batistele să-și sufle nasul și fac o glumă. Nu prea râde. Mă sperie că tot îmi zice că nu găsește ceva medicamente la nicio farmacie. E vorba de prevenția cancerului. Până la urmă întreb dacă testul a ieșit negativ sau nu, că nu mai înțeleg ce zice. Îmi zice că n-are nimic și mă simt mai bine. Trecem înapoi la conversațiile reci și scurte cu care ne-am obișnuit de ceva vreme și ne luăm la revedere.

Pe la jumătatea drumului mi se face foame. Trecusem de covrigării, așa că îmi aprind o țigară și îmi văd de drum. Un gând îmi alunecă, că poate nu mi-a zis adevărul, dar îl resping ușor. În schimb știu că nu s-a bucurat să mă vadă. Eram prost bărbierit, obosit, flămând, ciufulit, încercănat și fără chef de viață.

Aproape de casă, vecina mătură frunzele de pe trotuar. Mă oprește să mă invite la ea să îmi arate un plan, că vrea să se construiască ceva nou lângă parcelele noastre. Desigur accept, e un dublu interes pentru mine, atât profesional cât și, în cazul ăsta, personal. Îmi spune că l-a primit de la o cunoștință de-a ei, juristă etc. Mă așteptam la ceva acte greu de găsit, dar când colo era PUG-ul ce îl descărcasem și eu cu câteva zile înainte de pe site-ul primăriei. Nu-i spun asta, ea se simte bine, îmi repetă în câteva rânduri că să-l studiez și eu și să-i spun dup-aia ce-am înțeles, că are niște întrebări etc. E o persoană mai în vârstă și ii place să vorbească mult. Mă întreabă de când se dă acordul vecinilor, că pe ea n-o întrebat-o nimeni nimic și nu vrea să se trezească cu vecin înalt etc. Norocul meu, chiar acum o săptămână la școală am avut un curs cu legea 50/91; exact de ce am nevoie ca să-i explic la doamna. Îi spun care sunt pașii pentru aprobarea construcției, unde intervine vecinul și în ce situații și ce se poate întâmpla dacă se ajunge la instanță. Vag îi mai spun povești legate de sevituți și însorire iar la final îmi dau seama că i-am lăsat o impresie bună și că s-a mai liniștit (cine zice că n-are rost să mergi la cursuri nu știe ce vorbește). Îmi lasă fișa să o scanez, ca să o am și eu. Îi mulțumesc și în sfârșit ajung acasă.

Pe la șapte și ceva mănânc, dar am poftă de ceva ce nu e în meniu. Am poftă de scris. O rară delicatesă, știu.

Anunțuri

Vreau să stau

Vreau să stau și să nu fac nimic,

Dar nu pot.

Fiindcă nimeni nu stă,

Nimic nu stă.

Nu mă pot așeza,

Fiindcă locul nu stă în loc,

Timpul nu stă în timp.

Dacă e un moment în care totul mi-e pe plac

E atunci când stăm

Împreună.

 

Copy-paste, ce atata rasfat! 2

Tot voiam să pun aici o creaţie de-a mea drăguţă de prin liceu, scrisă pentru revista şcolii, dar am făcut ce-am făcut şi am uitat de ea… până acum! Oricum, în ziua de azi nu prea am timp pentru compuneri imediate, blogul mi-a simţit lipsa din cauza asta, probabil şi câţiva cititori de-ai lui, nu ştiu, şi mi-am zis că un text din-ăsta mai vechi, format electronic, în care pot doar să dau copy-paste şi l-am pus la păstrare pică numai bine acum. Evident, am avut probleme de restricţionare şi a ieşit un text tăiat, ciopârțit. C’est la vie.

Fragmente din arhiva Triplului O (Ochiul Omniprezent şi Omniscient)

 

Un asteroid pluteşte lin prin spaţiul nemărginit în apropierea planetei roşii, suficient de aproape pentru ca Aureliu să-l vadă prin plexiglasul de culoare albăstrie ce desparte camera în care se află de vastul univers. Pentru el, corpul ceresc e doar un punct alb, o musculiţă strălucitoare cu un minim de energie rămasă, care-şi caută un culcuş pe lângă celelalte musculiţe albe. E obosit şi el, i se închid pleoapele fără să vrea, urmând ca brusc să şi le ridice din nou, înainte ca faţa să i se izbească de pervaz. S-ar culca, dar ceva nu-l lasă.

Domnul Gage, trecând prin holul de lângă camera de proiecţii virtuale, îl observă pe băiat uitându-se supărat pe geam. Aruncă o privire la ceasul electronic de pe mână şi vede că e trecut de miezul nopţii. Hotărăşte să discute cu băiatul şi să-l bage în pat, chiar dacă el e doar un simplu inginer şi nu un îngrijitor. „Oricum, îngrijitorii de aici sunt plătiţi degeaba!”, îşi zice scoţându-şi căştile din urechi şi păşind in CPV.

Băiatul îi simte prezenţa, dar nu reacţionează. Domnul Gage se aproprie şi i se adresează pe un ton care încearcă să păstreze toate aparenţele normalităţii: „Salut!” Aureliu întoarce puţin capul, cât să-i vadă faţa domnului Gage doar cu colţul ochiului. Nu răspunde la salut. Domnul Gage continuă: „Eu sunt Gage… sau G, domnul G. Aşa mi se spune pe-aici. Pe tine cum te cheamă?” Copilul răspunde cu un glas slab, pierdut: „Aurel…”. „Aurel? Frumos nume, e cumva grecesc? Al meu e englezesc, tatăl tatălui meu trăia pe o insulă pe nume Anglia, acolo, pe Terra”. Povestesc apoi despre planetă, băiatul fiind vizibil deranjat de subiectul de discuţie. Lui G. îi vine o idee: „Hai să-ţi arăt ceva foarte interesant în depozit,  printre canistrele cu apă. Poţi crea tot ce vrei cu ce am găsit eu acolo.”Aureliu nu putea refuza. Se uită pentru o ultimă dată la cerul înstelat şi apoi se lasă condus de Domnul Gage până în depozit.

Ajunşi acolo, G. scoate dintr-o cutie de aluminiu un material alb cu două feţe: hârtie. Băiatul e uimit, nu a mai văzut aşa ceva până acum. Apoi inginerul scoate un pix,  „Dar nu orice pix, ci un pix cu pastă! De la el vine toată magia.” Aureliu e acum în extaz. Domnul Gage îi înmânează „pixul cu pastă“ şi îi arată poziţia de scris. Băiatul, neînţelegând ce-ar trebui să facă, se uită nelămurit la inginer. „Acum trebuie doar să ştii ce vrei să creezi.”. „Păi… nu vreau să creez nimic!”. „Hmm, atunci creează nimicul.”. „Dar cum?”. „Gândeşte-te, tu singur eşti creatorul.”.

Aureliu, gândindu-se la interfeţele virtuale pe care le foloseşte zilnic, schiţează un oval mare. Domnul G. şi-a dat seama rapid: „Bravo Aurel, azi tocmai ai creat un mare zero!”. Zâmbesc amândoi. Băiatul se duce într-un final în dormitorul său, gândindu-se ce alte nimicuri ar mai putea să facă mâine.

Dimineaţa, Aureliu merge pe furiş înapoi în depozit şi deschide cutia ascunsă de aluminiu. „E încă aici!”  ţipă de fericire băiatul. Domnul G. îl aude şi degrabă vine la el să-l potolească, căci – dacă îl prinde cineva că a lăsat un copil din crescătorie în zona asta –  va avea bai cu şefu’: „Viaţa de inginer are şi ea riscurile ei, ştii?”. Aurel nici nu-l ascultă, ia pixul şi trage o linie oblică peste marele zero. „Acum ai mulţimea vidă, bravo!” remarcă inginerul. „Nu e mulţimea vidă!”. Aureliu se uită mai bine la noul desen. „Ok, e mulţimea vidă, dar nu asta vreau să fie.” „Dar ce vrei să fie?” „Vreau să fie un băţ în interiorul cercului, care când îl învârţi se învârte şi cercul cu el”. După sforţări de minte, Gage înţelege că băiatul se referă la inerţie. „Dar unde ai văzut tu aşa ceva?” Băiatul oftează uşor teatral. Veselia parcă îi dispare puţin. „E o jucărie… Îmi plăcea mult când eram mic. Deci, cum fac să nu se confunde cu mulţimea vidă?” Inginerul împinge băiatul la o parte şi îşi freacă mâinile ca şi cum tocmai ar fi fost însărcinat cu o misiune vitală pentru omenire. Ia două foi, scoate gadgetul de sudură din buzunar şi în două clipite taie o foaie în formă de cerc şi pe cealaltă o mototoleşte până devine aproximativ cilindrică. Face semn apoi băiatului că totul e în regulă, se poate apropia. Începe să-i explice, cu un ton patern: „O singură foaie nu determină decât un singur plan, o dimensiune. Dacă vrei să faci ceva din viaţa reală ai nevoie de mai multe foi, de mai multe planuri.”. „Ce-i aia foaie?”. „Totuna cu hârtie.”. Aureliu se scarpină la ceafă. Domnul Gage continuă: „Dacă vrei să faci un simplu băţ de exemplu, trebuie să-i construieşti lungimea, lăţimea şi înălţimea.”. „Dar tu ai folosit doar o hârtie pentru toate astea trei…”. Aurel nu găsea cuvântul. „…Dimensiuni!” îl ajută Gage. „Da, ai dreptate, însă nu am folosit orice foaie, ci o foaie mototolită.”. „Deci ca să fac trei…”. „…Dimensiuni!”. „Ca să fac trei dimensiuni trebuie să mototolesc o dimensiune gata făcută?” Domnul Gage, văzând că a luat o pauză cam lungă de la lucru, evită întrebarea: „Cam aşa ceva. Scuze, trebuie să plecăm acum, să nu ne descopere lumea.” „Şi câte dimensiuni există în lume?” „Patru!” răspunde cu înţelepciune inginerul, lasând uşa depozitului să se închidă automat în urma lor. „Cine zice?” „Geometria, în mare parte.” Aureliu reţine numele, crezând că e al unei persoane importante. După o scurtă cugetare:

„Dar ea n-a mototolit niciodată mai multe foi?”

Până la finalul zilei, Aureliu înţelege cum stă treaba cu primele trei dimensiuni. A patra însă e un total mister. Se tot uită cu insistenţă la băţ, încercând să vadă şi a patra dimensiune, nu doar lungimea, lăţimea şi înălţimea. După ce restul copiilor au adormit, băiatul se furişează afară din dormitor. Domnul G., aflându-se întâmplător pe cordior, de-ndată îl depistează. „Treci, mă, la somn!”. „Domnule G., domnule G.!”. „Ce? Ce e ?”.  „Mă dau bătut, domnule G. Care e a patra dimensiune ?”. Gage îi explică succint spaţiu-timpul.         Îşi dă seama apoi că nu e bine să dea prea multe detalii care doar îl zăpăcesc pe băiat, aşa că încheie: „Vei învăţa când vei fi mai mare, la fizică.” „Fizică…” îşi spune mai mult pentru el, cu admiraţie, băiatul. „Exact. Acolo vei afla o groază de lucruri interesante din viaţa de zi cu zi. De exemplu, cât de repede trebuie să alergi ca să ajungi în doua minute înapoi în pat!” Băiatul înţelege mesajul şi o şterge silenţios în dormitor.

Câteva zile la rând, cei doi nu se mai întâlnesc, până când, într-o noapte târzie, în timp ce domnul G. ascultă la căşti muzica lui favorită plimbându-se pe coridoare, vede un băiat în CPV uitându-se pe geam cu o licărire fină în ochi. E Aurel. Oare ce-l supără acum? „Aurele, ce te supără?”. Băiatul ezită un pic, apoi zice în şoaptă: „Mi-e dor de mama… şi de tata…”. Gage tace. Majoritatea părinţilor rămâneau să muncească pe infestata planetă Terra, ca măcar copiilor lor să le asigure un loc de trai mai spaţios şi sănătos pe Marte. Băieţelul acesta, Aureliu, face parte din acel grup care, de când a atins vârsta necesară călătoriei în spaţiu, nu şi-a mai văzut familia. „Pe ei nu-i poate crea nimeni!” ridică băiatul vocea. Gage, neştiind ce să facă în asemenea situaţii, se apucă să înjure în gând toate dădacele din staţie, zicându-şi că alinarea puştiului e de datoria lor, nu a unui inginer calificat precum el. Îi spune totuşi băiatului că ieşirea în spaţiu e costisitoare, că resursele sunt limitate etc. Băiatul propune să facă combustibil cu hârtia şi pixul, Gage îl opreşte. „Dar ai zis că pot face orice cu ele, orice!”. „Ei bine… am greşit. Sunt şi eu om!”. Această clipă avea să-l înveţe pe domnul inginer calificat că nu e bine niciodată să ajungi în postura în care trebuie să te scuzi în faţa unui copil. Aurel izbucneşte în plâns. Printre sughiţuri se aud câteva cuvinte inteligibile: „Aş vrea să pot face conexiune între toate planetele, ca toţi să poată vorbi cu cine vor, când vor!”. „Între toate?” se miră cu un ton glumeţ Gage, dorind să-l înveselească pe copil. „Toate, toate!”. „Dar e imposibil!”. „De ce?”. „Fiindcă sunt o infinitate de planete în univers. Constrânge-ţi scopul şi tu măcar la Sistemul Solar.”. „Nu vreau! Dar de unde ştii tu ca sunt o infinitate de planete?”. „Asta ne zice astronomia. S-a dovedit teoretic că spaţiul e infinit…”  se uită pe geam „ …şi că acesta e pretutindeni presărat cu corpuri cereşti”, aici întinde mâna şi creează o boltă imaginară deasupra ferestrei  „stele, planete, meteoriţi, sori…”. „Dar n-ai văzut vreodată mai mult spaţiu decât cât vezi acum.”. „Nu trebuie să vezi nişte lucruri ca să ştii cum sunt. Ia ca exemplu părinţii tăi. Nu trebuie să-i vezi, ca să ştii că le este dor de tine.”. Aureliu, ambiţios, continuă interogatoriul: „Şi ce dacă sunt un infinit de planete? Ce, nu pot atinge infinitul?”. „Păi… nu prea…”. Băiatul nici nu-i mai ascultă fâstâcelile inginerulului, el visează cu ochii deschişi aţintiţi pe gândacul mare sclipitor de pe plexiglas, Terra.

––––––––––––––––––––––––––––––––––––

(Primul lift spaţial a fost creat pe Marte în anul 2104 de Aureliu Sotiris. Deşi conceptul exista încă din secolele XX-XXI, liftul în sine nu s-a putut construi până atunci din pricina gravitaţiei puţin prea ridicate a Terrei pentru tehnologia de atunci. Aparatul, deşi nu putea transporta în siguranţă fiinţe, a fost un pas important în revoluţionarea căilor de comunicare interplanetare.)

Sunt un om viu.

Sunt un om viu.
Nimic din ce-i omenesc nu mi-e străin.
Abia am timp să mă mir că exist, dar
mă bucur totdeauna că sunt.

Nu mă realizez deplin niciodată,
pentru că
am o idee din ce în ce mai bună
despre viaţă.

Mă cutremură diferenţa dintre mine
şi firul ierbii,
dintre mine şi lei,
dintre mine şi insulele de lumină
ale stelelor.
Dintre mine şi numere,
bunăoară între mine şi 2, între mine şi 3. […]

Întorc pagina. Din neatenţie fac prea mult zgomot şi îşi deschide ochii. „Neaţa” îi zic. „Cum te simţi?”. Adormită răspunde „Nu ştiu” şi închide iarăşi ochii.

[…] Am şi-un defect un păcat:
iau în serios iarba,
iau în serios leii,
mişcările aproape perfecte ale cerului. […]

Aud foşnetele păturii. Se întinde cu o plăcere vădită de faţa-i calmă. Se trezeşte. Închid cartea şi mă gândesc că eu ştiu exact cum se simte. Se vede prea bine.

Sesiune

Fiindcă există mai multe feluri de sesiuni.

Biologie

A trecut atât de mult timp de când nu am mai scris ceva personal încât aproape am uitat cum se face. Noroc cu un (singur!) eseu cerut la facultă unde mi s-a dat voie să fiu cât de cât subiectiv. În rest doar (!) Nume, Semnătura, An, Grupa şi Data. Şi cu asta declar că v-am avertizat.

Am un prost obicei, format la început de liceu dacă ţin bine minte, iar în mod obişnuit nu o fac, de a asocia una bucată muzică cu una bucată fată dragă. E prost fiindcă de fată se poate întâmpla să scapi, dar de piesă ba şi e obicei fiindcă nu îl poţi controla, se întâmplă aleator. Am încercat să găsesc şi ce-a mai măruntă urmă de logică din istoria asociaţiilor de tipul ăsta în arhiva vieţii mele, dar n-am găsit absolut nimic, zero barat. Conclud deci că mintea mea lucrează pur şi simplu LA BĂŞCĂU.

Şi acum ca am spus asta:

Eram la o petrecere. Cam toată lumea se îmbătase, eu rămăsesem codaş, eram doar aburit. N-aveam de ce să mă grăbesc, noaptea era tânără. Problema era că uitasem un lucru esenţial în astfel de scenarii: „cine rămâne la urmă, trage uşa după el”. Care va să zică eu trebuia să am grijă de tot ce se întâmplă, să nu se spargă cutărică lucru, să nu se bată cutărică om etc., sau cum auzeam des de la părinţi când eram mai mic „Ordine şi curăţenie!”. Dându-mi atunci seamă de asta, am stat să cuget. Puteam să scap şi să recuperez rapid, a se înţelege să dau pe gât la greu, SAU să-mi accept soarta şi să mă apuc devreme de o inventariere a lucrurilor, să-mi fie mai uşor când lucrurile o iau razna. Cum nici eu nici ficatul meu nu ne prea omorâm cu băutura, am ales a doua variantă şi am pornit în misiune.

Când lumea e beată, dar nu beată rău, criţă, e greu să faci curăţenie fără să fii observat. Iar dacă ai avut ghinionul să chiar fii observat, atunci vai şi amar, eşti neplăcut grupului, e ca şi cum ai savura un sandviş copios în timp ce femeia de servici vine şi curăţă cu dezinfectant resturile lăsate de alţii care au savurat un sandviş asemănător. Nu pică bine. Mai bine lasă să fie mizerie, curăţăm mâine. Azi nu-i bai dacă mâncăm în mizerie. Aşadar, pe moment am abandonat „curăţenie” şi am rămas doar la „ordine şi”. Ordine şi ce?

M-am dus să văd ce face fiecare petrecăreţ, cu grijă să nu omit pe cineva. Te poţi scuza uşor din-afara unei bisericuţe, mai greu e să intri, sau ma rog, să fii acceptat. Trebuie să îţi mărturiseşti credinţa într-un mod convingător, vedeţi voi, şi pe deasupra să şi rimeze cu aliniamentul bisericii respective că dacă ai din nou ghinionul de a o da în bară, vai şi amar, eşti neplăcut grupului. Nu pică bine. Mai bine lasă să nu se simtă bine toată lumea, că doar nu de-aia am venit, să ne simţim bine. Lasă că vedem mâine ce şi cum, azi nu-i bai dacă se supără unu, se enervează altu şi una nu se simte bine.

Abandonând aşadar şi ideea de „ordine”, după atâta trudă şi umila resemnare, m-am aşezat, iar privirea mi-a căzut aleator pe o… păi… cum să zic… o curvă, cu v de la vagin. Doar nu era să rămân doar cu „şi”; să fiu întrebat „şi ce?” ca să răspund „şi atât”. Nu că ar fi contat, până mâine s-ar fi uitat. Aşa gândeam. Prost, fireşte, dar am o scuză, mi se urcase alcoolul la cap. Hotărât, facem ce facem, ajungem în dormitor, „algocalminul” era la mine – pe ideea că nu pleci la o petrecere fără „algocalmin” că nu se ştie când te apucă durerea, pe tine sau pe altul – şi, şi… ficatul voia afară. Greşisem ceva calcule, surprinzător ştiu, trebuia să funcţioneze încă normal până la următoarea sticlă. M-am scuzat domniţei şi m-am ridicat să mă îndrept la obiectivul salvator. Nu cred că există cineva care să nu ştie senzaţia aia care o capeţi când te ridici din pat şi creierul ţi se loveşte de toţi pereţii craniului.

Cu zgomot bubuind în urechi, mergând în zigzag, am ajuns în cel mai curat loc de acolo. Atunci, sunetele filtrare de ecou mi-au amintit de tine. Nu era zgomot bubuind în urechi, era piesa noastră resimţită în suflet. Doar al meu suflet bineînţeles. Şi-atunci m-am aplecat şi-am urlat şi m-a durut, dar te-am scos din mine, te-am scos pe toată afară, tot răul şi binele făcut, fiecare picătură, te-am scos şi am tras apa după tine.

Anticorpii nu se produc în lipsa antigenilor.

HHH

Am avut „acel moment ciudat când” ştii că sunt atât de multe lucruri importante pe lumea asta şi ce faci tu acum nu e unul din ele. Gândurile ulterioare, în timp ce decupam carton pentru o machetă, m-au adus la concluzia că în luna trecută, Aprilie, nu am scris nimic, sau hai fie, nimic pe blog. Inadmisibil pentru mine, oamenii din jurul meu renunţă sau îşi neglijează blogurile în ultima vreme, iar mie îmi place să fiu special, nu vreau să mă declar şi eu învins de… cum vrei tu să-i spui. E acelaşi lucru pentru noi toţi, asta-i cert. Definiţia diferă, iar importanţa ei nu îşi are rostul aici. Mergem pe încredere.

La ce vreau eu să fac referinţă astăzi e cel puţin supărător, indecent, dar am o scuză, e realitatea, iar realitatea e pentru toţi. Sper să fiu aşadar iertat. O discuţie între mine şi o străină. Văzând că eram cu o carte în mână la celălalt cap al mesei şi fiindcă se plictisea şi nu avea cu cine altcineva să vorbească, adaug eu, m-a întrebat care e autorul meu preferat. Câte fete nu fac asta. Îmi ridicasem ochii de pe rândurile paginii din politeţe – prima oară îi dai atenţie să nu creadă că eşti nesimţit şi nu te uiţi la omul care vorbeşte cu tine – şi am stat puţin să am grijă ce-i răspund, asta după ce mi-am dat seama ce a întrebat, timp în care probabil m-am strâmbat urât, uitându-mă la ea, fiindcă a adăugat că dacă vreau, ea poate să stea doar şi să tacă, să îmi văd de citit. I-am spus că nu e nicio problemă, i-am explicat nişte chestiuni simple despre cum sunt eu deranjat şi mai ales cum arăt eu când sunt deranjat şi că nicidecum ce făcuse ea nu e un gest de asemenea factură etc., mă rog, small talk până m-am gândit ce să-i răspund fără să mai fac vreo pauză ciudată. Fireşte, nu i-am zis adevărul. Cărţile sunt ceva intim pentru mine, mi-e greu să zic ce citesc, dacă n-ar fi imatur mi-aş ascunde şi cartea pe care o ţin în mână de fiecare dată când sunt într-un loc public (şi se întâmpla des), ce îmi ceruse ea era să mă decapitez şi să-mi arunc căpăţâna în canal. Cum spuneam, am minţit-o. I-am pomenit de un gay fără notorietate prea mare, pe care îl citisem iarna trecută. A făcut un ah dând din cap că a auzit, am întrebat-o dacă într-adevăr auzise de el, mi-a răspuns că parcă a mai auzit numele ăsta pe undeva şi cam atât – un mod de a ascunde că defapt nu ai habar – nu e nimic, m-am asigurat, am spus cuvinte goale, nu am arătat nimic din mine, căpăţâna rămase la locul ei. Misiune îndeplinită; m-am întors la citit. După câteva litere mi-am dat seama că încă privirea ei nu se clintise, se uita la tipu din celălalt capăt al mesei. Mi-am ridicat privirea din nou, da de mi se părea. Nu. O întreb dacă are şi ea vreun autor favorit de beletristică. Drăguţa de ea mă întreabă dacă am auzit de Hesse. În acel moment am avut un moment de bucurie din cauză că o minţisem adineauri, adevărul ar fi dat la vileag atât de multe despre mine, mult prea multe. – Acum, în prezent, această informaţie, pe care de altfel o împart cu tot internetul, nu mai are nicio valoare, iar scopul acestei postări nu e acesta, de a comunica, vezi doamne, ce-mi place mie în literatură. – Bun, deci… Bucuria am ascuns-o printr-un zâmbet tâmp şi o scuturare din cap în semn că da. Mi-a zis că a citit toată bibliografia, n-am reacţionat nicicum. Nici nu aveam voie să arăt vreo urmă de fascinaţie la ceea ce spunea, eram în risc de a mă da de gol, iar acum că ştiam care sunt consecinţele nu voiam să îmi asum nici cel mai mic risc de a pierde. M-am prefăcut că îmi continui lectura. Rapid mi-am dat seama totuşi că era o chestie, ceea ce se întâmpla, era o chestie din-aia… Am întrebat-o şi care e preferata ei carte de-a lui Hesse, zicându-mi, îmi amintesc clar, că dacă răspunde Der steppenwolf mă rup. Hei, aşa momente sunt rare, merită să profiţi de ele şi să te amuzi. E singura apărare pe care o am. Când i-am auzit glasul din celălalt capăt al mesei, cu ochii ascunşi după un breton, dar ficşi, mici şi serioşi, am crezut că nu sunt treaz, sau că am picat din cer, sau orice metaforă care arată că nu mai ştii de tine. „Lupul de stepă! Am citit şi restul, dar asta nu se compară.”

Asta da, asta nu se compară.

„Erau de un realism literar uimitor”

„Băuseră, dar nu erau beţi: ardea în ei în chip făţiş ceva aspru şi urât – şi totuşi nu era ceva forţat sau căutat, era numai o atitudine rece, de o aroganţă studiată, seacă, falsă şi închipuită, adoptată ca pe ceva la modă. Erau de un realism literar uimitor, de parcă ieşiseră dintre paginile unei cărţi, de parcă erau într-adevăr o generaţie nouă şi pustiită, pe care oamenii n-o mai văzuseră pe faţa pământului – o generaţie aspră, stearpă şi bolnavă, din care măruntaiele umane ancestrale alcătuite din milă, durere şi bucurie înălţătoare fuseseră înlăturate ca fiind depăşite şi fals sentimentale pentru astfel de făpturi aride şi inteligente care respirau, dintr-o plăcere sumbră, o atmosferă încărcată de ură şi amărăciune şi care îmbrăţişau cu patimă singurătatea, îndemnaţi de fatalitatea aspră a mândriei şi aroganţei.”

Stăteam în amfiteatru şi citeam din Thomas Wolfe. Era multă agitaţie în jur, cursurile aveau să înceapă, însă pe mine nu mă mai deranjează aşa ceva de multă vreme. Am fost întrerupt de o colegă din spate. M-a întrebat ce citesc, i-am arătat coperta cărţii întrebând-o cu un glas prefăcut „Ghiiiici despre ce îi vorba!”. Ea a răspuns imediat, cu încântare şi zâmbete, „moarte”, fapt ce a atras atenţia unei alte colege ce stătea în banca de lângă. Prima îmi şi luase cartea din mână să o răsfoiască, a doua începuse să-mi vorbească, fără să ridice privirea de pe foaia pe care desena cine ştie ce. Mi-a spus „Aha, de-aia vorbeşti aşa ciudat.”. Am făcut ochii mari. Sigur, ne ştiam de multă vreme, dar niciodată nu îmi spusese că vorbesc ciudat. Am mai întrebat-o odată ce a zis, ca să mă asigur că am auzit bine. Auzisem bine. A continuat după aceea „Nu înţeleg de ce trebuie să citeşti toate porcăriile şi tâmpeniile astea”. Aici nu am fost surprins, colega asta de multe ori făcea – şi încă face – gafe. I-am răspuns calm că nu are de unde să ştie ce e dacă nu a încercat să o citească, însă, fireşte, ea nu mi-a dat dreptate, iar din lipsa mea de interes discuţia s-a terminat rapid. Mi-am dat seama atunci că voise să zică „ciudăţenii”, nu „ciudat”, căci, aşa e, uneori „vorbesc ciudăţenii”. Prima colegă, cea cu cartea, m-a întrebat apoi dacă este vreo fază faină de citit, să-i arăt. Era foarte, foarte entuziasmată. Foarte. I-am ales un pasaj în care un italian mărunt e zdrobit de o maşină şi creierii îi sunt împroşcaţi pe şosea etc. etc. Ea citea cu degetul, concentrată, serioasă, iar când ajunse la rândurile cutare, zâmbi, şi i se adresă colegei celeilalte, mai mult ca să îi facă sâca-sâca, „Ia ascultă…” şi începu să citească cu voce tare părţile cele mai morbide. Satisfacţia îi era maximă. După ce termină, mă rugase să o anunţ dacă mai găsesc asemenea pasaje. Ok.

M-am întors cu privirea la tabla neagră, crăpată, murdară cu cretă, nimic lizibil pe ea. Neintenţionat am ajuns să reflectez la ce citisem înainte de a fi angajat în discuţie. M-am uitat la prefaţă, să mă asigur.

Textul e din 35.

Cum materializez dragostea?

Cu ocazia „zilei lui Valentin şi a Valentinei!”, s-a organizat un concurs cu tema de mai sus la care am participat şi am avut bulanul să-l mai şi câştig. Eu am zis-o şi înainte de participare, şi după, şi o mai zic şi acum, fără falsă modestie, că ce am scris eu în cadrul acestui concurs e groaznic de NAŞPA – prima idee care mi-a venit şi a trebuit să o şi scriu şi să o trimit fiindcă se apropia deadline-ul. Dar, în fine, legile norocului sunt nescrise şi imprevizibile, iar cadoul a fost bine venit, însă mai de preţ (cei care mă cunosc vor înţelege) a fost efectul produs de premiu părinţilor, când a venit coletul impozant de care nu le zisesem nimic până atunci. În fine, pentru curioşi, pun şi aici bucata de 300 de cuvinte.

Până să te cunosc pe tine, aveam niște vecini tare ciudați.

Era domnul Timp, care mereu îmi bătea la ușă, să mă cheme să mergem nu-știu-unde. Și deși mă împotriveam de fiecare dată, tot ajungeam să mă las condus de el prin fel de fel de locuri, numai ca să mă întorc acasă obosit.

Apoi era tipa de la etajul doi, Muzica, care în fiecare dimineață dădea deșteptarea întregului bloc, dar nu se făcea niciodată văzută. Era un mister, toți vecinii o cunoșteau după activitățile ei matinale, scotea tot felul de sunete puternice, să se audă prin toți pereții, dar nimeni nu știa cum arată. Doar numele ei de pe cutia poștală.

Curioșii au încercat să întrebe de ea la doamna administrator, Logica, dar nici ea nu putea să lămurească cum stă treaba și le închidea ușa în nas. Doamna Logica, de altfel, adesea devenea iritantă, dar știa ce spune și că voiam, că nu, tot timpul ne manipula și făceam cum spune ea.

Toate astea s-au schimbat însă, când te-ai mutat tu în apartamentul de lângă mine, care fusese gol de multă vreme, atât de multă încât colocatarii uitaseră de existența acelui spațiu. S-au întâmplat multe lucruri odată cu venirea ta . În primul rând, te-ai împrietenit, nici acuma nu-mi dau seama cum, cu Muzica și de multe ori erați văzute împreună. Toți vecinii o puteau vedea acum pe misterioasa cântăreață grație ție. De atunci, nici domnul Timp nu m-a mai vizitat: a fost găsit ulterior spânzurat, lumea zice că s-a sinucis fără un motiv anume. Apoi vestea veștilor, Logica a renunțat să ne mai coordoneze, ne-a abandonat, din senin, fără să lase vreun mesaj în urmă.

Și sunt convins că tu ai avut de-a face cu toate acestea. Tu, Dragoste.

Influenţe

Stăteam de vorbă cu un tip. Nu ne cunoşteam prea bine, dar nici discuţiile nu erau prea personale. În fine, venise vorba de testările de limbi străine cu certificat recunoscut în lume – gen Cambridge. M-a întrebat dacă am aşa ceva, am zis că nu, m-a întrebat de ce, i-am zis că n-am avut „resursele necesare”, îl întreb dacă el are, zice că nu în engleză, pomenesc de DELF, afirmă că la aia se referea. I-am spus „Deci ai luat DELF-ul?”. S-a roşit la faţă şi a dat din cap că nu, cu ochii în pământ. Insistasem, că nu-mi era clar, „Dar n-ai ştiut?”. „Nu am mai participat, deşi am vrut… mi-o zis profa de franca că se ocupă, că mă ţine la curent şi nu a mai pomenit nimic după, nu s-a ţinut de cuvânt”. Am făcut un gest de lehamite în semn de înţelegere şi am încheiat subiectul.
Însă în sinea mea, în urma convorbirii am rămas cu impresia că tipul respectiv era imatur, îi lipsea o lecţie de viaţă şi s-a văzut asta; şi anume că nu ştia să mintă (fiindcă mi-era clar, undeva la mijloc era o minciună măruntă). După mai multe cugetări mi-a venit să-mi dau palme. Mi-am zis:

De când e imatur să nu ştii să minţi?!