Eu? Major? Nu! (partea I)

de Patric

Mi-am propus sa mai scriu pe blog doar cand am ceva neaparat de scris sau cand graficul de vizitatori atinge valoarea 0 intr-o zi. Cum a scrie nu-i musai si se pare ca se intampla fenomene tare bizare cu graficul de pe wordpress (fiindca e clar ca de la ultima postare sigur candva nu a venit nimeni in vizita), propunerea a ramas doar propunere, ca altfel as fi ajuns sa nu mai scriu veci pe blog, decat eventual pentru altii si nicidecum doar pentru bunul meu plac. Ok, hai sa incep. Ar trebui sa fie relaxant.

Se face ca intr-o zi de ianuarie, trecut cu putin de miezu noptii, mi-am contractat pupilele tare de tot si, speriat de lumina si aer, am inceput sa plang alaturi de alti oameni la fel de nesemnificativi. „No, asta s-o intamplat amu’ 18 ani.” Acum trebuie sa ma duc la oameni care imi zic „domnul Popa” si sa semnez hartii cu toata seriozitatea, oameni la care eu ma uit de jos (la propriu si figurat). Nu, asta nu-i de mine, prea multa politete. Oameni pe care eu ii respectam si ii credeam zei imi cer acum sa ii vad ca oameni simpli, egali cu mine. Nu pot! Ca solutie am gasit ca ar trebui ori sa accept „adevarul” ca lumea e toata fara rost si ca doar din cand in cand mai apare un varf mic de merit, ori sa cred in extremul opus, ca eu sunt la fel de special ca ei. E imposibil, desi am invatat ca nu stiu nimic sau ca aia ce stiu, nu stiu bine. Traiesc sperand ca sintagma „it needs some using to” poate fi aplicata oriunde.

Am incercat sa vad prin ochii altora. Mare greseala. Tot ce am obtinut au fost mai multe replici gen „stiu cum e, si eu la varsta ta eram asa”. Bullshit! Imi primul rand sunt niste minciuni. N-am intalnit nici-o persoana care sa fie ca mine (iar daca as face-o, probabil m-as speria). In al doilea rand, nimeni nu are cum sa stie „cum e” din pricina primului rand si fiindca „cum e” variaza de la persoana la persoana. De exemplu, daca eu zic „ca e” imposibil sa ii consideri pe toti egali, tu zici „ca e” dus scriitorul si te intrebi de ce n-ai apasat inca butonul X.

Vazand ca nu da roade folosirea altor ochi, am apelat la ochii mei defecti. Prima etapa a fost descoperirea capacitatii (sau incapacitatii) lor. In ciuda starii ochilor mei, cred ca au aratat ce trebuie. Se intampla sa se mai strice ochelarii din cand in cand. Afli ca esti chior intr-o lume mare, ca fara lentile esti mort, ca pana acum nu vedeai lumea cu ochii tai, ci prin niste chestii fabricate nu pentru tine in mod special, ci pentru niste bani, niste alte chestii. Nu e mare lucru, m-am adaptat usor. Omul tocmai de-aia e superior animalelor, ca se poate adapta relativ usor la diferite situatii. Nu vezi la tabla? Asculta si foloseste-ti mintea mai mult. Nu recunosti persoana care te saluta? Spune-i ca arata mai deosebit azi. Nu vezi la ce se refera partenerul de discutie? Fa-ti tu propriile referinte (mai accesibile), ca doar discutia o stii. S.a.m.d. In ziua aia am gasit un om intelegator. Citind o hartiuta al naibii de importanta pentru mine bolboroseste: „-3,25… cred ca te chinui rau de tot…”. Nu zau! Doar mai vazut ca am trecut pe langa oftamologie si m-am intors inapoi vreo 3 pasi, holbandu-ma la literele deasubra geamului. Acuma ca stau sa ma gandesc, specialistul probabil nu era intelegator ci doar cunoscator teoretic, mandru de specialitatea lui. Asta, sau eu sunt ala neintelegator.

Phase 2. Sa imi dau seama ca ochii mei, ca oricare alta pereche de ochi, traiesc intr-un univers al lor, paralel cu cel al vecinilor, care la randul lui e paralel cu al vecinilor vecinilor si tot asa. Asadar, toate universurile sunt paralele si ochii mei vad adevarul universal, care poate sa difere mai mult sau mai putin de adevarul universal al altora. Acum, lasand prostiile la o parte, am observat cum se maturizeaza alte persoane. Am incercat cu persoane pe care le intalneam zilnic, insa nu au avut prea mare efect. Tot ce am obtinut e o imagine a unei tipe grabite cu o plasa in mana, aparent grea, probabil la fel de grea ca si responsabilitatile proaspat obtinute. M-am chinuit sa „fac legatura cu alte universuri paralele” sa vad ce se zice acolo despre imaginea respectiva, dar in zadar, ajungand sa fac o gluma baieteasca. A doua incercare s-a bazat pe persoane pe care desi le cunosc, nu le vad decat odata pe an sau chiar mai rar. Deobicei astfel de relatii, daca exista, au tendinta sa isi continue existenta mult si bine si deci sa isi formeze si un trecut lung cu trecerea timpului. Iata cazul meu: vine tipa. Mintea imi zice cum o cheama, din ce familie e si cum am cunoscut-o. Se aproprie iar eu abia o deosebesc de restu’. Ma saluta iar eu nu ii recunosc vocea si imi dau seama ca pana si aia s-a schimbat. Zambetul ei imi atrage privirea, apoi ne uitam ochi in ochi, pupila in pupila, iris in iris, celula fotosensibila in celula fotosensibila. Atunci vine amintirea, parca simultan, vine o aceeasi cometa in ambele universuri si la impact apare revelatia ca a fost o legatura intima intre mine si tine, candva, candva. E imposbil sa nu iti dai seama cand cineva se gandeste la ceea ce te gandesti si tu. Te-ai asigura daca e chiar asa, ca doar tu nu crezi in limbajul semnelor, dar nu o faci fiindca mai e si restu’. Ce facem cu restu’? … Il dam ca bacsis si plecam! Din vorba in vorba si din gest in gest am aflat ca lumea se schimba tot timpul. Nu conteaza ca am 18 ani sau ca am 35 si jobul meu e sa strang semnaturi cu seriozitate. Cei care spun ca „unii oameni nu se schimba niciodata” sigur fac referire la persoane pe care nu le cunosc in detaliu. Oricine se schimba. Cainele care il mangaiam la apus de soare in brate cand eram pustan acuma m-a latrat si mi-a aratat coltii ca il enerva mana mea care apasa soneria. Sigur ca exista o explicatie. N-a mai stat langa mine, n-am vizitat prea des si mi-a uitat mirosul. E in instinct sa isi apere teritoriul, nu se poate impotrivi. Sa fi avut reflexe mai slabe eu tot nu m-as fi suparat pe el. Eu tot zeu il consider. I-am vazut, prin ochii aia incruntati si plini de agresivitate, locul unde i se reflecta o raza de lumina. Cu locul ala facea el minunile. Ma calma, arata drumul spre casa cand ma pierdeam in salbaticie, tinea tiganii meschini la distanta, gasea lucruri pierdute, ma chema la joaca, imi dadea de gandit daca cainii gandesc… Si omenirea vrea sa imi spuna ca „ma nene, si tie ti se reflecta lumina in ochi, ca ii o chestiune de fizica si la orice suprafata dinaia se intampla treaba”, ca „oricine se ataseaza de fiintele cu care petrece mult timp impreuna”. Imposbil. Stiti ce? Nu exista lucruri mari si mici, nu exista „varfuri de merit” cum am spus mai sus, nu exista zei si muritori… nu exista perioada in care sa scriu pe blog fara sa fiu intrerupt de altii…

FIR-AR SA FIE!

Anunțuri