E o vara ploioasa

de Patric

Însăşi natura mă împinge sa scriu asta.

Era vară (aţi ghicit) şi gândurile se îngrămădeau în mintea mea cu zecile, asemănator norilor negri de pe cerul acelei zile nu tocmai fericite. Mă gândeam „De ce fac asta?”, întrebare tare periculoasă pentru un drum până la şcoală. Adesea mă cufund în gânduri prea tare pentru a îmi da seama ce se întâmplă în juru-mi. În cazul mersului zilnic la şcoală, îmi programez picioarele să înainteze câte unul pe rând şi apoi las totul pe pilot automat. Pericolul apare când traversez o stradă. Sunt un om care zilnic e înjurat. Iar la întrebări de tipul „De ce fac asta?”, pericolul se agravează deoarece e un lucru care mă duce la îndoirea propriei existenţe (la figurat :D). Zăpăceală totală e, aşadar, în mintea mea în anumite momente. În acea zi însă, norocul mi-a aruncat în cale o şansă de a ocoli înjurăturile şi clancsoanele previzibile. Era, fireşte, doamna dirigintă cu un taxiu (BTW, „taxi” e pe lista cuvintelor folosite în limba română pe care le urăsc). După ce fusesem decuplat de la sursa de îngrijorare, devenisem cât de cât comunicativ. Graţie aceastei dorinţe de comunicare sau talentului dirigintei care profesoară de română este, răsărise din poşeta ei o copie chinuită a revistei şcolii din acel an, încă „nepublicată”, revistă în care fiecare se rupe în talent să scrie un articol, două, trei. După cum era de aşteptat, diriginta a ales să îmi arate întâi articolul meu, un articol care nu era articol şi în niciun caz nu era de arătat. Desigur, părerile mele sunt mereu scrântite şi deci, nu am fost uimit să văd că ea nu avea aceleaşi consideraţii. După această întâmplare auzisem replica ce îmi făcuse ziua: „Şi să-ţi arăt ceva ce nu-i legat de noi.” Firesc mi-am zis că prin acel „noi” se referea la liceul din care eu făceam parte, însă pagina care mi-a arătat-o era chiar despre un bun coleg de clasă. Aşadar era un „noi” mai restrâns, sau mă înşel?

Şi deci, era vară şi gândurile se îngrămădeau în mintea mea cu zecile, asemănator norilor negri de pe cerul acelei zile nu tocmai fericite. Eram îmbrăcat la costum, cu o cămaşă puţin prea largă pentru minusculul meu corp şi cu o floare oarecare de trandafir în mână. Puţin îmi păsa cum arătam, aveam o datorie de făcut. Văzând că s-ar putea să plouă, am mărit pasul ştiind că n-am umbrelă şi să ud hainele ar prost-dispune anumite persoane. Însă întreaga propoziţie de mai sus e falsă. Nu doar că îmi păsa de cum arătam, având grijă să nu calc în vreo baltă uitată de ore, ci nici nu o făceam din datorie. După atâtea zile am ajuns la concluzia că o făceam ori din prostie ori din nebunie, două lucruri care adesea pot fi confundate. Mi-e cu putinţă oare să spun care era motivul pentru care fugeam ca disperatul cu un trandafir în mâna printr-un Cluj ploios? Era, desigur, o fată. Mereu e o fată. Intenţia era să mă duc la ea acasă, pe neinvitate, şi să-mi cer iertare pentru nedreptăţile pe care i le făcusem, indiferent de cine altcineva putea să-mi audă scuzele aşa-zise intime. Planul fusese conceput întrun moment. Trandafirul nu era al meu, haina nu era a mea, tot ce aveam EU era dorinţa şi determinarea. Mi se dăduse şansa să fac ce vreau pentru treizeci de minute şi aveam în mână un trandafir. Cum să nu mă gândesc la ea? Ce altceva puteam face în oraş cu un trandafir timp de treizeci de minute? Convins că motivele mi-erau suficiente, nici nu am stat pe gânduri. După o călătorie „umedă”, ajunsesem la locul propus. Eram ud, zgâriat de ţepii trandafirului, înjurat de mama focului dar pregătit pentru cele ce urmau să se întâmple. Mă uitasem la ceas, însă nu îmi amintesc cât arăta. Probabil nici atunci nu am conştientizat cât era ceasul, timpul atunci era măsurat în bătăi de inimă, inimă care săraca nici nu ştiu dacă bătea atât de tare din cauza efortului depus în alergare sau din cauza emoţiei, emoţie care, ţin să precizez, n-am trăit-o veci (nu că ar fi fost puternică, ci diferită faţă de cea care ai avut-o când erai mic şi trebuia să te prezinţi pe scenă în faţa unui public grandios de mămici şi tătici – până atunci chiar credeam că acela e singurul tip de emoţie şi că, prin urmare, emoţia e un sentiment copilăresc. cat de „greşit” eram!). Mă tem că respectul pentru acea fată nu mă lasă să detaliez clipele ce urmaseră dar bănuiesc că e suficient să zic că, întrun final, mă întorsesem acasă cu trandafirul în mână. Bănuiesc că e în natura omului să nu aprecieze anumite sforţări ale unui individ renegat, din simplul motiv că acesta e etichetat ca atare.

Cum spuneam, era vară şi gândurile se îngrămădeau în mintea mea cu zecile, asemănator norilor negri de pe cerul acelei zile nu tocmai fericite. Îmi ziceam „Oare ce face?”. Era desigur vorba de o fată, o altă fată faţă de care nu aveam nicio datorie decât să am grijă să mă vadă mai des de dragul nostru, al meu şi al ei. Mi-o imaginam atunci agăţând rufe proaspăt spălate la uscat, întrun mediu alpin perfect. Nu că ea ar fi spălat vreodată rufe. Imaginea se datora cărţii pe care tocmai încetasem să o citesc, probabil, dar era o imagine atât de relaxantă că doar un tunet îndepărtat m-a readus la realitate. De eram în hamac probabil că m-ar fi readus şi cu picioarele pe pământ, la propriu. Într-adevăr, atât sunt de adâncite, stânjenitor de adâncite, gândurile unui băiat implicat întro relaţie „la distanţă”. Căci da, din toate femeile de pe lume, eu alesesem să mă îndrăgostesc de una pe care mi-era dat să o văd din an în Paşte. Uneori îmi doresc să nu fi fost ea atât de prostuţă să guşte din avansurile mele şi deci, să nu se implice niciodată întro relaţie de orice fel cu mine, însă draga de ea dovedea a fi exact ceea ce cuvântul „prostuţă” descrie. Eram conştienţi că nu ne vom vedea prea des şi ea ce conchise atunci? Un pact! Un pact care zicea să nu ne indoim niciodată de loialitatea celuilalt (da, exact cuvantul „loialitate” l-a folosit) şi dacă totuşi o vom face, să sunăm de-ndată să ne lămurim unul pe celălalt. Obişnuiam să ne prostim cu jocuri puerile, însă acesta nu era unul din acele jocuri, după cum aflasem eu după câteva luni. După acele câteva luni deci, stăteam şi mă gândeam oare ea ce face acum, oare norii ăştia o să ajungă şi la ea, oare, oare, oare. Şi eram asaltat atât de des de soldăţei „oare” (ca să fim in ton cu limbajul jocului) încât odată mi-a venit în minte întrebarea cât se poate de serioasă: „Oare de ce fac asta?”.

Anunțuri