Puterea intamplarii intamplatoare

de Patric

Deschid azi calculatorul si vad pe mess un tip cu un blog la status. Imi zic „Ioi, blogu’! De cand n-am mai scris pe el.” Luand in vedere si faptul ca intrarea precedenta e usor deranjanta, am decis sa scriu despre ce am facut in restul vacantei de vara, ca doar nu m-oi apuca sa invat acum.

Unii cititori intamplatori ai acestui blog stiu ca acum am trecut pe ultima clasa de liceu. Pentru cei care sunt mai tineri decat mine, asadar, sugerez sa nu isi incarce vacanta dintre clasele 11-12, sa lase stresul pentru altii, ca doar urmeaza un an intreg sa studieze, sa se pregateasca  si sa recapituleze pentru vestitul bacalaureat. Eu asa am facut. Urmeaza sa vad rezultatul. Gasiti un motiv oarecare sa renuntati la meditatii, daca e nevoie. Eu, de exemplu, am renuntat la orele in particular din clipa cand am primit o invitatie la nunta cu numele meu frumos gravat pe plic. Pana atunci nu fusesem invitat personal la o nunta (de regula, parintii erau invitati iar eu intram doar fiindca faceam parte din familie) asa ca imi pusesem un pariu in minte. Adesea fac pariuri cu cine apuc (uneori chiar cu mine insumi) legate de orice. Atunci imi pusesem pariu ca daca o sa fiu prezent la nunta respectiva, daca voi reusi deci sa imi conving parintii sa ma lase, sa conving parintii unei posibile insotitoare sa o lase, sa o conving chiar pe insotitoare (caci si asta era discutabil) etc. , atunci nu voi renunta la meditatiile curente. Eram atunci foarte indecis in ce directie profesionala sa o apuc si era de inteles sa am anumite indoieli legate de ce ore sa iau, care meritau si care ba. Asadar, acest pariu avea, intr-un mod comic, sa-mi decida soarta. Cu multa seriozitate m-am dus intai la parintii mei, sa vad ce aveau sa zica. Argumentul meu era ca nu mi-ar strica niste relatii in plus. Raspunsul lor rezumat a fost: „Mai, asa e… dar nu.” Pierdusem pariul la primul pas, si fara doar si poate am renuntat la orice metoda de studiu pe intreaga perioada de vara.

Liber fiind, imi venise pofta de calatorit. Ma hotarasem intr-un final sa ma duc la un festival unde concertau o trupa care mie imi placea pe vremea cand aveam plete. In plus de asta, fusesem invitat de o persoana care stie sa se faca nerefuzabila. Cu multa seriozitate m-am dus la parintii mei, sa vad ce aveau sa zica. Argumente  aveam multe, dar niciunul solid. Intr-un final au consimtit, cu conditia sa ii sun zilnic. Zis si facut, m-am dus cu trenul pana la locatie, am fost blestemat de un analfabet pe drum ca de ce i-am mancat foaia cu care el cerea in scris ajutor financiar, mi-am montat cortul (singur, caci putinii flacai pe care ii invitaseram sa ma acompanieze in excursie refuzasera din diverse motive, iar baietii pe care ii cunosteam acolo aveau treburile lor) si m-am bucurat de spectacol (caci a fost intr-adevar un mare spectacol).

Intr-una din zilele acelea m-am dus sa fac o vizita la domnitele dansatoare (caci, am uitat sa precizez, festivalul era unul de tip medieval in care toate ONGurile Romaniei se inghesuiau sa participe, intr-un fel sau altul, la alcatuirea spectacolului). Acestea, spre amuzamentul meu (deloc pretentios), stateau toate intinse pe burta sau pe spate, una langa alta, asemenea cremwurstiurilor intr-un borcan rasturnat orizontal. Era de inteles acest comportament colectiv, caci caldura era mare in acel sezon, iar domnitele aveau sarcini tare obositoare si uniforme (fuste) tare incomfortabile (am presupus eu) si neadecvate pentru climatul de atunci. (Conflictul venea din faptul ca nu exista conceptia de incalzire globala in evul mediu, trasei eu concluzia). Era de inteles ca aceste dansatoare trebuiau sa profite de orice pauza cat mai mult, chiar daca asta insemna sa se intinda pe primul spatiu liber pe care il vedeau. Din cand in cand cate o domnita isi mai ridica cate un picior sa se aeriseasca, ridicand lungile fuste totodata in bataia prea lina a vantului, spre a atrage, neintentionat, atentia tututor oamenilor de pe acolo care venisera sa piarda vremea asemenea mie. (Putini la numar, cei drept, caci acel spatiu era usor restrans, un fel de back-stage). La asemenea gesturi, cand picioarele se ridicau prin apropierea mea (caci era un intreg covor de domnite „lesinate”) interjectam cu voce tare (nu prea tare ca sa nu deranjez odihna celor din jur) un „wow” gen „era cat pe ce sa ma injunghii cu un papucel” (majoritatea talpilor acelor femei erau admirabil de mici, sau cel putin asa mi se pareau mie), spre amuzamentul tuturor celor in stare sa zambeasca. Imi si spusesem ca de nu eram cu un scop acolo, de nu aveam o cunostinta in acel grup de dansatoare, m-as fi rusinat si as fi facut stanga imprejur, atat de bizara mi se parea scena. Si printre acele domnite supraostenite am zarit atunci una din cele mai frumoase fete pe care le-am vazut in viata mea. Inafara de grupul cu care stateam de vorba, doar ea mai statea netolanita pe un scaunel si deci era normal sa o observ. Ma cunostea, fireste, caci -trebuie sa marturisesc- acolo ma simteam ca un fel de vedeta. Cam toate mi-au dat impresia ca ma cunosc (cel putin dupa nume), sau aveau sa ma cunoasca, numai fiindca faceau parte din anturajul unei cunostiinte de-ale mele care facea parte din acel grup de dansatoare medievale (recititi fraza de cateva ori daca nu ati inteles, ca mai bine nu stiu sa scriu). Prin urmare, acea fata de om, extrem de frumoasa si feminina ce-i drept, imi atrasese la prima vedere atentia doar privindu-ma pentru o clipa, lucru ce eu il consideram doar o inventie  a poetilor. Eram lipsit de vreo intentie. Consideram ca nu se cuvine sa intru in vorba cu ea. Venisem acolo cu un singur scop si nu aveam niciun interes sa formez alte relatii decat cele pe care le aveam. Insa. Mereu e un insa. Insa, la un moment dat, in timp ce fumam pasiv si ascultam o discutie putin interesanta, remarcasem un lucru suparator la fata aceea. Nu doar ca era obosita, dar era si trista, dezolata. Avea o expresie a chipului prea serioasa ca sa fie doar obosita sau doar plictisita. Cu siguranta, imi ziceam eu, in clipele cand ma privea ii treceau prin minte fel de fel de ganduri pe care nici un emo nu si le poate inchipui. Tocmai in acel moment trecuse Jesus pe langa ea care, din cate auzisem eu, spusese mai in gluma, mai in serios „Fata draga, nu fi trista.” urmat de inca cateva vorbe pe care nu le-am putut descifra, dupa care si-a continuat drumul. Jesus, fireste, nu era chiar Jesus, ci un barbat cam de 30 de ani, cu plete mari si barba deasa ce purta o roba alba medievala. Barbatul reprezenta un misionar sau calugar catolic, trasesem eu concluzia, insa toti cei care venisera sa se bucure de spectacol il poreclise astfel pe buna dreptate, in opinia mea. La auzele vorbelor lui Jesus, cum ziceam, mi-am zis ca nu sunt doar eu batut in cap, fata chiar pare trista. Aici a aparut incalcarea de conceptii personale. Cea care imi zicea ca nu se cuvine sa intru in vorba cu ea sa batea cap in cap cu conceptia care imi zicea ca o fata atat de draguta si tanara nu trebuie lasata niciodata sa se intristeze. Planuiesc sa fac amendamente la conceptiile mele de-acum incolo. Atunci insa, a doua conceptie era, dupa cum se astepta, „mai de aur” si alesesem sa o incalc pe prima. Am sters-o din grup fara sa zic nimic, mi-am luat un scaunel si m-am asezat langa ea. Ea m-a intrebat da cum de am renuntat la discutia aia de grup pentru ea, eu vroiam sa facem cunostiinta, uitand ca ea deja ma cunostea (Ulterior cerusem numele de la altcineva, sa nu mor prost). Intrebarea m-a bine dispus, gandindu-ma la enormitatea banalitatii discutiei ce se purta. Fireste, nu am putut raspunde sincer la intrebare, asa ca am scos ceva pe gura evident neadevarat dar amuzant, „o gluma de get-away” cum ii zic eu. Se vedea ca o apasa ceva, dar nici nu vroiam sa stiu ce. Eu eram acolo doar ca sa fac glume si sa deschid mici subiecte inocente de discutie, la care ea raspundea cu zambete abtinute si propozitii neumflate. Ii alcatuisem un vag portret psihologic dupa fiecare gest pe care il facea si fiecare vorba pe care o sufla, portret care imi zicea ca singurele ei calitati (si astea psihologice) sunt sinceritatea si placerea de a gandi. Imi ziceam apoi ca sunt un prea mare critic, ca eu la varsta ei nici macar astea doua calitati nu le aveam, sporindu-mi si mai mult buna stare (eu ma bine dispun in genere cand apare ironia). Stiind cam cum gandeste am aflat cam ce fel de glume prind bine, insa niciuna din incercari nu mi-a adus un ras atat de mare pe chipul ei ca cel format de soarta. I-am pomenit nu mai stiu ce de Jesus. Afirmatia o inveselise putin, stiind exact la cine ma refeream. Imi explica zambind usor:

-Nu e Jesus! E un episcop din… (memoria nu ma ajuta sa continui)

-Cum spuneam, zic eu voit ignorand explicatia. Deci Jesus…

-Nu  e Jesus!

-Ba e, ca arata exact ca el. Numa’ crucea ii lipseste.

Si a inceput sa rada zicand:

-Ce chestie, tocmai ma intrebase daca nu i-am vazut crucea.

-Ha!

Erau deci, aceste cuvinte acelea pe care nu le putusem descifra eu atunci. Am inceput si eu sa rad, dar nu prea mult caci fusesem rapid fulgerat de frumusetea ei. Daca mie mi se parea draguta cand era obosita si serioasa si dezolata, apai acum era divina! Mi-am zis un „wow” gen… wow, dupa care au fost chemate toate domnitele pentru o schimbare de plan, inclusiv stimata zeitate. S-a ridicat de pe scaun zicandu-si mai mult pentru sine „Uff! Ce mai e si acum?!”, iar eu m-am retras, multumit fiindca imi indeplinisem misiunea. Nu era loc de niciun adio, nici n-a fost candva. Un singur lucru regret, cunoscandu-mi memoria, ca n-am abilitatea de a desena portrete. Noaptea acelei zile am petrecut-o ascultand Eppur si Muove, amuzandu-ma de mica parte din public care nu stia ce tot indruga cantaretul la microfon. Imi facusem si un camarad care sa imi tina de urat pe tren la intoarcere, camarad ce nu era in stare sa omoare o musca. La propriu. Il deranja o musca pe tren, ii zic sa o omoare, el se fastaceste. O omor eu, el se fereste de „corpul victimei” sa nu cumva sa-l atinga. Orice se intampla, eu vedeam cu haz.

La scurt timp dupa  marea mea aventurare columbiana, parintii decisesera ca nu mi-ar strica niste bai sa ma relaxez si sa ma fac mai sanatos etc. etc. Intr-o zi cand ma dusuleam la acele bai intra un batran in incapere (dusurile erau separate pe sexe in doua incaperi). Era malac si cu par lung. Atat puteam sa deslusesc cu ochii mei miopi printre siroaiele de apa ce-mi curgeau pe fata. Cand a intrat sub dus a inceput sa se planga ca e prea rece apa. Imi ziceam „Chiar mereu e un babalac care sa se planga de asta aici”, desi vocea imi suna familiara. Dupa scurt timp, vazand ca eu tocmai ma terminasem de samponat, babalacul malac si cu plete ma intreba:

-Ma pustiule, stii ce-i aia pomana?

-Stiu, zic eu cu indiferenta.

-No nu-mi dai si mie de pomana, sa ma spal pe cap putin?

Se facea ca in acea zi samponul era pe terminate si mai trebuiau doi insi sa se spele pe cap dupa mine, insa, mai mult din politete si cu o usoara indignare, luasem samponul sa ii picur putin in palma batranului. Intre timp mintea mea tot incerca sa asocieze vocea cu o persoana, dar nu reusea. Dupa ce ii picurasem doi stropi de sampon, m-am indreptat spre iesire auzindu-l pe el spunand in spatele meu „Stie ce-i aia pomana!”. Mi-l imaginam aratand palmele impreunate la ceilalti barbati de la dusuri, care zambira toti. Atunci imi picase fisa. Omul era insusi Florin Piersic! Venise sa se trateze la bai cu nevasta (probabil). Dupa ce iesi din dus, l-am vazut cu ochelarii pe nas. Era intr-adevar el, se lasa pozat de telefoane mobile alaturi de fani, mai dadea un autograf pe ici pe colo. Era plin de voie buna, nu ca „starurile” de azi, care se feresc de fani si ii dispretuiesc. Nu, el statea sa le faca tuturor pe plac, fara graba. Eu eram mandru caci stiam ca in acele poze aparea cu parul curat gratie mie. Si uitasem de zgarcenie.

In fine trebuie sa revin la studiat. Mi-am luat eu liber vacanta asta, dar cu un pret.

Nota: Psihologia inversa e o prostie, oamenii tot vor sa discute pe mess cu mine cand scriu chiar si cand pun la status ca vreau sa fiu deranjat.

Nota 2: Diacriticele lipsesc fiindca nu folosesc calculatorul meu. Imi cer scuze.

Anunțuri