Necesar

de Patric

Acesta nu e un post despre portretul psihologic al domnului Boc, dezbrăcatele domnului Negru sau viitorul domnului Schwarzenegger. Nup, aici veţi găsi nişte chestii care le-am păţit eu oarecum recent. Neinteresant, nefolositor, neimportant şi nedescoperit de lume- asta va fi descrierea acestei intrări de blog (…and I will have it no other way!).

Aveam o teorie care zicea că uneori e mult mai bine să nu ştii adevărul, ba chiar îţi va fi mai bine dacă te vei antrena să îţi opreşti curiozitatea şi setea de cunoştiinţă, să te minţi voit şi să îţi impui o credinţă negată de orice aspect al vieţii tale, eveniment, persoană, timp. Teoria aceasta însă, până acum câteva zile, era doar atât, o teorie. Nu trăisem nimic pe pielea mea, trăsesem concluzia din întâmplările altora – oameni mari din cărţile de istorie, oameni mici ca vecinul de la 3, oameni chiar fictivi din romane uitate de lume. În ciuda atâtor exemple eu totuşi nu eram convins că teoria e valabilă întru totul. Mi-a trebuit să-i contest adevărul! Şi din acel moment au început să vină, pe rânduţ, veşti peste veşti legate de scurtul meu trecut, lucruri care ar fi trebuit şi eu să le ştiu dar nu le-am ştiut, lucruri ascunse de prieteni, de familie, de toate… şi bine îmi era. Da, accept, îmi era bine. Acum aş dori să nu mai vină unul cu frica de Dumnezeu să mi se spovădească sau altcineva să mai scape vorbe din cauza stresului sau mai ştiu eu ce. Ok?

Nu că eu aş fi un dur. Acum o săptămână aveam vocea tremurândă. Mintea mea misogină (care este) credea că acest comportament e unul tipic femeiesc, că bărbaţii (cel puţin ăştia sub 50 de ani sănătoşi cât de cât) nici nu pot să scoată cuvinte tremurate neintelgibile. WRONG! Că era ciudă, că era amăgire, nu ştiu. Ştiu că nu vroiam să scot prea multe cuvinte din gură (a se înţelege cu o voinţă mai puternică decât deobicei) tocmai pentru a nu mă ruşina cu vocea mea tremurândă. „Viaţa-i dură, taci şi îndură!” îmi ziceam. E un fel de motto al meu. Acum ştiu, orice om căruia îi lipseşte tărie şi control are această trăsătură, acest tremolo simbolizant al zbuciumului.

De asemenea, anul trecut, după o pauză din câte îmi amintesc eu uriaşă, m-a apucat plânsul. La 18 ani! Nu era nimic trist, vă asigur. Eram eu doar nepregătit şi nepriceput. Mă aflam într-o sală aparte cu oameni mulţi, străini majoritatea (slavă Domnului). Toţi ne strânsesem să ne audă urechile ceva muzică de-aia care e gratis doar fiindcă e Crăciunul (deşi uneori nici acela nu e un motiv suficient). Clasică, cum îi zice. Artiştii începu să cânte o piesă care eu o cunoşteam mult prea bine. Fiecare notă, fiecare pauză… toate mi s-au urcat la cap (sau la inimă dacă vrei) şi m-au emoţionat. Le-am lăsat să mi se plimbe prin vene că doar pentru asta venisem nu? Dar nu mă aştepam că o să păţesc una ca asta. Zona era luminată uşor, să nu deranjeze şi să creeze o atmosferă de vis, de poveste de iarnă lângă un şemineu, cu zăpada căzând fără grabă pe geam afară. Cine nu ştie imaginea aia?! Şi stăteam pe scaun, cu o mână tot stergându-mi lacrimile mărunte ce tot mai veneau din colţul ochiilor în ciuda tuturor strădaniilor mele de a mă abţine. Ochii nu mă ascultau. Panicat, am tras concluzia că trebuie să ignor ce aud şi poate voi înceta cu această scăpare înainte să îşi dea seama persoana de pe scaunul din dreapta (era, ca să se înţeleagă, un plâns mut, fără sughiţuri, muci şi alea-alea). Dar cum să ignor? Erau unii mai în spate, cam de vârsta mea, care tot şuşoteau chestii ce denotau un plictis major. Ei cum reuşeau? A trebuit să mă ridic şi să ies. În drum spre ieşire, simţind cum învingerea mă apasă şi ea, am început să fac în minte calcule matematice. Înmulţirile simple de numere naturale au reuşit să blocheze muzica din creier. E o metodă chiar foarte eficientă, cât timp nivelul de gândire necesar rezolvării e destul de ridicat (la mine 3 ori 6 a funcţionat perfect). M-am întors, după un timp, înapoi mai calm şi mai stăpân pe situaţie. Mi-a plăcut concertul, sper că asta e evident. Însă eu nu pot înţelege cum e considerată o ciudăţenie întâmplarea mea şi nu lipsa de expresivitate emotivă a tututor celorlaltor sute de persoane prezente în acea seară de iarnă. Cum eu şi nu ei?

Nu, să zici că eu sunt un dur e cea mai mare aberaţie existentă.

Anunțuri