Cei cu hrana din flori

de Patric

Lotofagi

Uneori aş vrea să uit tot, să rămân în moment, în prezent, pentru totdeauna. Să nu mai ştiu de casă, să nu mai ştiu de mine, să nu mai ştiu nimic. Dorinţa e înca din antichitate. Homer o arată în câteva rânduri:

De-aici turbate vânturi mă purtară

Pe marea cea pescsoasă nouă zile

Plutind, iar într-a zecea poposirăm

În ţara lotofagilor, ce-au hrana

Din flori. Suindu-ne pe ţărm acolo,

Luarăm apă. Iute toţi pe urmă

Se puseră-a prânzi pe la corăbii.

Iar când de-ajuns mâncarăm şi băurăm,

Eu mi-alesei vreo doi oşteni şi-un crainic

Şi-i trimesei să cerceteze cine

Sunt oamenii cei mâncători de pâine

În ţar-aceea. Ei, luând cărarea,

Curând de lotofagi s-apropiară,

Dar lotofagii nu voiră moartea

Tovarăşilor mei, ci-i îmbiară

Din hrana lor, din lotus, ca s-o guste.

Dar care cum mânca din road-aceea

Ca mierea de gustoasă, n-avea poftă

Napoi să vie, să ne dea de veste.

Deci soţii mei voiau să steie-acolo

Cu lotofagii spre-a mânca din lotus

Şi a uita de-ntorsul lor în ţară.

Eu însă i-adusei atunci cu sila,

Deşi plângeau. Smucindu-i spre corăbii,

Sub laviţi îi legai. Dădui poruncă

Pe urmă celorlalţi iubiţi tovarăşi

Să intre cât mai repede-n corăbii,

Ca nu cumva din lotus să se-nfrupte

Vreunul şi să uite de-a lui ţară.

Ei intră iute şi pe bănci s-aşază

În şir şi-ncep vâslind să bată marea.

Stau să ma gândesc de când am citit asta, cei mai buni prieteni ai mei ar fi lotofagi.

Anunțuri