Fratele meu geamăn

de Patric

Victor Madero - Gemeni

Odată am dat de un individ care semăna foarte mult cu mine. Dacă aţi mai citit ceva de pe acest blog, atunci desigur vă daţi seama că atunci când zic că semăna cu mine nu mă refer la aspecte fizice. Dacă e să-i descriu apariţia tipului în comparaţie cu a mea -fără a-i dezvălui identitatea- o pot face foarte simplu: e chipeş. Însă mie nu înfăţişarea mi-a atras atenţia, cât ce se vedea după ea. Tipul ăsta era un visător citit, un ratat de maturitate, un incapabil de învăţături noi, un câine bătrân nedresat, crescut de mic într-un apartament cu două camere, un hibrid de informaţie şi lipsă de experienţă. Era… ca mine. Unii dintre voi ştiu cât de mult mă deranjează când întâlnesc persoane ce-mi poartă numele. Când am ajuns să-l cunosc pe acest băiat, ei bine, voiam să-l omor. Rapid. Poate un joc de ruletă, să fie cinstit.

După o perioadă petrecută cu el, ura s-a dizolvat şi s-a reanimat în fascinaţie. Îl presam cu tot felul de întrebări legate de el, îl puneam să-şi imagineze anumite situaţii cheie -unele abstracte şi absurde, altele probabile şi pardonabile- uneori, după putinţă, chiar îl chemam la un concert sau undeva şi aranjam prietenii (sau chiar străini) astfel încât să asist la un, ce numesc eu, „eveniment-esenţă”. Aranjarea consta în a pune pe cineva să îl întrebe ceva pe un anume ton, în a vărsa o bere pe el, cam orice fel de interacţiune, la care eu, observatorul, trebuia să observ „reacţiunea” observatului. Nu e tocmai frumos să profiţi de prietenia altuia pentru a-ţi satisface pofta de experimentare umană, sunt conştient de asta, dar e legal şi între noi nu era nicio obligaţie amicală de vreun fel. Cel puţin nu una spusă, iar eu nu simţeam vreuna indusă. Mă declar aşadar nevinovat.

Toate întâlnirile s-au petrecut cam acum un an… şi mai bine de atât. Cum individu nu era din Cluj, până la urmă a trebuit să plece. La gară, alături de cine-cred-eu-că-erau-bunicii-lui ne-am luat rămas bun. El era convins că ne vom mai vedea, eu eram convins că nu, dar nu arătam. Nu avea alţi prieteni în oraş, nici nu ştiu de ce a venit „în vacanţă” aici. Acum îmi dau seama că eu nu l-am cunoscut pe el ca prieten, ci ca om, cum cunoşti un om intrat în istorie dacă citeşti n cărţi legate de el. Habar n-aveam ce face acolo, cu cine stă, cu ce se ocupă părinţii. Nici vârsta nu i-am ştiut-o niciodată exact, era mai mic ca mine şi atât mi-a ajuns. Când a pus piciorul pe ultima treaptă a vagonului, am şoptit pentru mine, cu o mutră de inocent, dând uşor din umeri: „Scuze…” după care mi-am continuat drumul vesel prin soarele vesel către casă.

Întâmplător am mai cules informaţii despre genul ăsta de întâlniri cu „fraţi gemeni”. Am tras concluzia că există două feluri de oameni (contextual vorbind): cei care întâi urăsc geamănul iar apoi îl îndrăgesc şi cei care întâi îl îndrăgesc şi doar mai apoi ajung să îl urască. Indiferent de situaţie, nu poţi rămâne indiferent.

P.S. M-am lăsat de postaweek fiindcă nu am găsit sens să o continui. Aveam de ales între a pierde vremea scriind despre lucruri din ce în ce mai generice sau în a mă ocupa de viitoarea carieră (a se citi: a pierde vremea într-alt fel decât cel precizat mai devreme). Cum a doua variantă suna mult mai bine (şi încă sună), iar mie îmi convin amandouă la fel de mult, alegerea a fost evidentă.

Anunțuri