În căutarea timpului pi… sicii mamei tale!

de Patric

Nu prea am mai acordat timp timpului, dacă ştiţi la ce mă refer. Nu, normal că nu ştiţi, e un fel de-al meu de a denumi o chestie care nu am văzut-o denumită de nimeni niciodată. Defapt, majoritatea lumii îşi petrece viaţa de zi cu zi fără măcar să se gândească la asta, iar dacă o aşteaptă o moarte bruscă, doamne feri, trece în lumea de dincolo fără să fi ştiut de existenţa acestui sentiment, acestui stil de trăire.

Eram în autobuz. Stăteam pe scaun şi mă uitam la praful oraşului. Am început cu gândurile „Dacă ar veni acuma lângă mine şi m-ar întreba hei, ce faci ce i-aş răspunde? Du-te naibii, ascultam Chopin. Cum ascultai, că n-ai căşti? Nu-ţi trebuie căşti pentru aşa ceva, n-ai cum să înţelegi că eşti un prost. Ba tu eşti un prost! Pe vremuri toată gloata era prostie. Ziceai proştilor, ascultaţi-mă şi toată lumea ciulea urechile ca şi cum acuma un politician zice cetăţeni… şi bagă un discurs plat. Singura diferenţă e că acum se ciulesc urechiile pentru cârcoteli. Ne faci proşti? Ei hai să vedem cine-i mai prost.” Un tip a coborât la staţie şi a pus două degete pe geam, ca şi cum ar fi vrut să-mi scoată ochii. A zâmbit uşor, un zâmbet tare nefamiliar. M-am uitat ciudat la el, pleca. „Cine o fi tipul ăla? Părea că mă cunoaşte. O stat în acelaşi bus? De ce altceva mi-ar fi atras atenţia cu gestul ăla? Parcă îl ştiu şi eu de undeva.” Căutam nume în memorie. Din nereuşită, ajung să-mi rezolv mintal nişte exerciţii de tangente la volume. După încă o staţie, revin „Avea un palton suflecat la mâini. Ce dezordonat! Pe cine ştiu eu cu haine faine purtate aiurea? Şi mutra… Zâmbetul ăla mi-e total străin, clar. Probabil că nu prea zâmbeşte deci. Un om trist, cu haine aiurea… Să-mi trag ceasul, de unde mă cunoaşte aşa un om? Bine că avea şi breton mare să-şi ascundă privirea dupa el. Emo. Cam de vârsta mea.” O babă s-a ridicat de pe scaun, un dobitoc s-a aruncat pe locul liber de lângă mine. Mi-am pus cotul pe marginea geamului. „Intersectez bisectoarea cu axul si mda… îmi pierd banii degeaba. Măcar nu-s ai mei. Dacă stau departe de bani cât mai mult, o să îmi fie bine. Ce ironic, toată lumea vrea să fie cât mai apropiată de bani, să se scalde în ei, dar eu nu, eu mă feresc de ei. Şi mă mai feresc de încă ceva. Trebuie să recunosc, nu am fost în stare să mai scriu ceva frumos despre ea. O trebuit să apelez la scrierile mele din trecut, din vremea aia…”. Simţisem privirea unei doamne de cam 40 de ani căruia îi amorţiseră ochii peste faţa mea. Când am privit-o înapoi şi-a revenit şi a întors capul. Continuam „Ce trist, chiar totu-i temporar.” O copilă se juca pe trotuarul din faţa Şepcii lui Ceauşescu. Am coborât, suflând uşurat că am scăpat din înghesuiala aia. „Dar Chopin? Chopin nu e temporar, sunt un prost!”.

Următoarele zile au trecut… până la banchet. Împlinisem 12 ani de stat în aceeaşi şcoală, lucrurile trebuiau să se schimbe. TOATĂ ziua am zâmbit. TOT mi-era drag, fiecare gest, fiecare mişcare, fiecare om, fiecare privire, fiecare râset… Îi cerusem un whisky la ospătar, mi-a răspuns „Nu mai este. Şi aşa tu ai băut jumate din cât o fost!”. „Pontist omu” mi-am zis. „Nu că ar ţine cu Ponta sau că ar veni dintr-o regiune pontică, dar îi plac poantele. Oare asta ajută la CV? Mircea Icsulescu, ospătar pontist.” Ne hotărâserăm, clasa, să plecăm la un local de noapte. Coadă la doamna dirigintă să ne luăm rămas bun. Când îmi vine rândul, îmi amintesc că am uitat să-i dau un sonet încă din dimineaţa aceea, la festivitate. I-l înmânez. Îmi zice familial „Să aveţi grijă de fete!”. Nu prea am avut eu ocazia să fac pe fratele mai mare, dar fie, atunci i-am răspuns ca să o scap de un gând „Avem, avem, cum să nu?! N-aveţi grijă!”. Pe drum, o colegă era să-şi rupă piciorul într-o scobitură din trotuar. Genunchiul ei făcuse un unghi de 13 grade cu solul înainte ca fătuca, uşor ameţită (când naiba o reuşit să se ameţească aşa, nu ştiu), să-şi recapete echilibrul. Luând aminte la misiunea mea şi la rochia stimatei, mi-am oferit rapid braţul pentru a evita posibile alte accidentări de genul. La local, ladies first. O „ea” se uitat cu ochi îngrijoraţi în spate la noi, băieţii, şi pe buzele ei am citit preţul intrării. Contrar celor spuse anterior, ţineam la banii care îi aveam. „Prea mult, las-o naibii că nu-s femei goale acolo!” afirmase un coleg. Nu i-am mai transmis mesajul ei că noi nu intrăm, deşi toate cugetările s-au întâmplat fără să îmi dezlipesc privirea de a ei. Oricum ştia că nu vom veni, nu era mare lucru. Peste o clipă s-a pierdut în mulţime. „Pa” i-am şoptit.

Restul nopţii mi-am petrecut-o bând bere de nasul (sau gâtul?)  meu. Soarele m-a prins în pat, pe mine şi pe colegi şi pe colege. „Misiune îndeplinită. N-am eşuat cu nimic, nu?” mi-au fost ultimele cuvinte înainte de a trage un somn de buturugă.

N-am eşuat cu nimic… nu?

Anunțuri