A cincea reflecţie de vară – ratată

de Patric

Pe câteva din cugetările mele din vara asta le-am notat. De regulă nu obişnuiesc să mai notez nimic niciunde, în ciuda trecutului, pe motiv că dacă ceva merită să fie notat atunci acel ceva trebuie să fie memorabil, ori dacă e memorabil l-am memorat şi nu mai trebuie să-l notez undeva. Reflecţiile, unele,  fac excepţie din cauza unui moft de-al meu şi anume că dacă tot mă chinuie un gând de care ştiu că, odată finalizat, mă voi ţine agăţat de el o vreme, e important să ştiu cum am ajuns la varianta pusă la punct pentru a învăţa ceva măcar din metodă dacă nu şi din idee. Da, cam prevestesc că ceea ce urmează să scriu s-a dovedit a fi invalid (de unde şi titlul) şi nu mă pot abţine. În fine, câteva din reflecţiile mele (!) au ajuns astfel să fie catalogate, iar cea cu numărul cinci (vezi doamne) mi s-a părut că trebuie postată aici din trei motive: unu, mi-am neglijat blogul; doi, poate fi umanizată; trei, e neserioasă, puerilă. (Acum îmi dau seama că am devenit destul de ordonat în domeniul ideilor, probabil singurul domeniu.)

Succint, teoria sună aşa: E mai important să vrei să faci ceva decât să chiar faci acel ceva. Negaţia e luată în considerare la fel (sa nu vrei, sa nu faci). E atât de generală şi lipsită de pragmatism că doar gândindu-mă cum s-o izbit de capul meu mă sâcâie. În fine, exemplul cel mai abstract (care într-un final l-am luat ca o falsă demonstraţie – matematica şi informatica din liceu le-am făcut degeaba) e următorul: Presupunem că există un tip, să zicem Billy (fiindcă e nevoie de o prescurtare, o denumire), care trebuie, dar trebuie să respecte legea impusă de principiile sale adunate la un loc. Fratele geamăn al lui Billy, Bob, are aceeaşi obligaţie. Niciunul dintre ei deci nu are voie să nu-şi respecte propriile principii, iar amândoi sunt obligaţi de circumstanţe, prin absurd, să-şi omoare seamănul. Am ales moartea pentru a aduce exemplul la extrema absolută, totul e foarte uşor (şi impersonal) dacă e adus la grandioasa extremă absolută. Aşadar, Billy şi Bob se află într-o criză care poate fi rezolvată doar cu moartea unuia dintre ei. Singura diferenţă dintre cei doi e că Billy are un principiu care zice că nu VREA să-şi omoare fratele orice ar fi, pe când Bob nu TREBUIE să-şi omoare fratele orice ar fi. În mod evident, scenariul se termină cu moartea lui Bob, fiindcă el nu putea omorî fără să încalce regulile, pe când Billy, bietul, nu şi-a încălcat principiul comiţând crima. Dacă aţi rămas cu mine până aici e bine, absurdul grosolan a trecut. După acest exemplu trăsnit am ajuns la concluzia că dacă toată lumea ar fi compusă doar din Bob-i atunci toată lumea ar muri. E nevoie de câte-un Billy să ne salveze de la autodistrugere, indiferent dacă aceştia vor fi văzuţi urât de ceilalţi din cauza faptei.

Cum am spus, nu mai cred în aşa ceva. Realitatea are prostul obicei de a arăta uneori că îţi pierzi existenţa degeaba. Şi fiindcă următoarele sunt evenimente reale, nici nu consider că trebuiesc explicate.

Eram pe bulevardul Întâi Decembrie, tomberoane sunt dispuse săptămânal pe trotuar pentru preluare de către gunoieri, iar atunci era, pentru un om sensibil, destul de deranjant să te plimbi pe acolo. Un om cărunt, uscăţiv, cotrobăia ceva într-unul din tomberoane. După ce m-am apropiat cu câţiva paşi de el, am putut observa clar hainele vechi, rupte şi murdare, uniforma universală dată cerşetorilor şi săracilor. Într-un moment, faţa moartă şi urâtă i se schimbase brusc, arătând seninătate şi bucurie, atâta seninătate şi bucurie, fină, neexagerată, neobservabilă ochiului grăbit… Mulţi tânjesc să se simtă aşa (bănuiesc). Picioarele nu-i atingeau pământul, a trebuit să sape adânc în tomberonul cu deschidere înaltă. A scos într-un final un borcănel cu conţinut cafeniu-gălbui, pe jumătate gol. L-a deschis repede, cu lăcomie şi a băgat degetul în substanţa din borcan, apoi a dus degetul la gură. Am tras concluzia că era muştar sau altceva asemănător, un condiment, ceva neobligatoriu la o masă obişnuită, un adaos binevenit la o gustare adevărată. În fine, mai târziu în aceeaşi zi l-am zărit din nou, stătea la poalele Cetăţuii, întins pe iarba, lângă chiştoace de ţigară şi alte mizerii lăsate întâmplător. Citea dintr-o carte veche, scorojită, ca de la anticariat. „Am ratat!” mi-am zis posomorât. Am ratat.

 

 

 

P.S. Promit să scriu şi ceva mai… să zicem frumos, că doar s-a terminat vacanţa şi voi avea timp.

Anunțuri