intelec… hapciu!

de Patric

12 secunde. Atâta a durat îmbrăţişarea. Şi în tot acest timp nu şi-a dezlipit privirea de pe ochii mei. Nu e un lucru prea frumos să te uiţi la altcineva când ai în braţe persoana iubită. Nu e frumos, să te uiţi în mod conştient, pătrunzător, adânc în ochii altcuiva atât de mult. Nu e deloc frumos. E al naibii de urât chiar. Ca dracu’. Te poţi uita pe cer, te uiţi în gol, te uiţi oriunde altundeva. Dacă accidental ţi-au căzut ochii pe altă persoană în timp ce simţi inima partenerului pulsând, schimbi privirea repede, aproape instinctual. După ce-am rămas doar noi doi m-a întrebat „De ce ai devenit dintr-odată atât de tăcut?”. Era seară, oraşul începea să se potolească din forfota zilnică, praful creat de pichamăr se aşeza pe asfalt, aerul devenea respirabil, calmant. Puteam să-i zic „Nu ştii prea multe despre mine” şi să încep să-i explic de ce i-am arătat luna plină adineauri sau puteam să tac. Până mi-am formulat în cap opţiunile, alegerea a şi fost făcută, începuse să discute despre altceva. Blablabla-uri. A tot stat alături ore şi ore. M-am gândit, „intelectual” e doar un cuvânt de umplutură. Nu zice nimic, doar formalităţi. Fata m-a întrerupt:

-Ptiii, uite o pisică!

Pisici, discuta despre pisici! Cea care trecuse pe lângă noi era neagră, posibil mama mâţelor mici din zonă. Îi zic:

-Ştii, am citit odată despre un băieţel care trăia la ţară…

Când nu avea de terminat propoziţii şi nu se ajungea la vorbe simultane de la amândoi fără ca vreunu să-l asculte pe celălalt, ştia să asculte. Probabil de-aceea compania ei îmi părea plăcută.

-… şi când pisica făcea prea mulţi pui ca să poată să-i crească pe toţi sau să-i vândă, bunicii îl trimiteau pe puşti să omoare pisoii. Lua un lighean, îl umplea cu apă şi prindea câte doi pisoi, unul în fiecare pumn, şi îi băga sub apă.

Începuse să se strâmbe.

-Talentul consta în a-ţi da seama când poţi să-i scoţi din apă. La început băieţelul îi scotea prea repede, pisoii mici cu ochii închişi tuşeau apa afară (altfel erau imobili) iar el îi strângea şi îi baga repede înapoi în lighean, spre disperarea animalelor. I-a luat ceva până să simtă când pisoii sunt pisoi şi când sunt doar o bucată de carne cu blană udă.

-De ce-mi zici asta? Ce-ai păţit?

Nu era speriată şi nici îngrijorată. Avea în glas doar curiozitatea aia impersonală şi pardonabilă în orice context, curiozitatea aia care toată lumea o are. Puteam să-i răspund în două moduri. Unu, să mă explic, să-i zic că din moment ce întâmplarea aia e o faţă a realităţii e bine să o cunosc, analizez şi să trag concluzii de pe urma ei sau doi, să îmi motivez spusele folosind explicaţia universală care nu explică nimic dar se acceptă ca un răspuns oriunde:  „Apăi ştii, eu sunt mai ciudat de felul meu.”. Optasem pentru prima (hai să încerc, vedem ce iese) dar ea deja nu mai era interesată, schimbase subiectul. Blablabla. Artă, ştiinţă, tehnică… cam cu asta se ocupă un intelectual. „Intelectual” e doar o categorie de slujbe, nu zice nimic despre om. Atât un intelectual cât şi un ţăran poate omorî o altă persoană, atât un intelectual cât şi un ţăran poate să scrie poezii, atât un intelectual cât şi un ţăran poate fi un erou de război. Dar oare să nu fie nici o diferenţă între un artilerist şi un biet soldat din tranşeul unu? Fata mă lua cu Schopenhauer fără să ştie:

-Da’ dacă mă gândesc la lucrul ăla care nu vreau să se întâmple atunci mi se întâmplă. Tot timpul păţesc asta.

Am zâmbit. Mi s-a părut că a zâmbit şi ea, deşi lumina era foarte slabă. I-am zis:

-Auzi, te-ai jena dacă am mai ieşi din când în când?

Simpatie. Un bun exemplu de simpatie. Ne-am luat rămas bun şi pe drum spre casă am avut o singură piesă în cap.

When I was young, it seemed that life was so wonderful,
a miracle, oh it was beautiful, magical.
And all the birds in the trees, well they’d be singing so happily,
joyfully, playfully watching me.
But then they send me away to teach me how to be sensible,
logical, responsible, practical.
And they showed me a world where I could be so dependable,
clinical, intellectual, cynical.

There are times when all the world’s asleep,
the questions run too deep
for such a simple man.
Won’t you please, please tell me what we’ve learned
I know it sounds absurd
but please tell me who I am.

Şi da, poate a zâmbit şi ea.

PS. Retrag cuvintele din postarea anterioară, eu nu pot scrie chestii frumoase.

PPS. pentru tata. Mi-ai spus odată că jurnaliştii sunt intelectualii cei mai de jos. Haha… Ha.

PPS. pentru restul. Pun muzicuţa respectivă şi aici în caz că nu o recunoaşteţi după versuri/sunteţi curioşi.

Anunțuri