Mai învăţ şi lucruri folositoare

de Patric

Mergeam pe stradă, pe timp de noapte. Povesteam cu un vultur cu pene negre, deşi nu s-a considerat niciodată aşa ceva. El zicea că e un papagal. Ne îndreptam spre culcuşurile noaste după lungi vorbării amuzante şi zeci de glume, majoritatea proaste, dar de la care oricum râdeam fiindcă. Doar fiindcă. Cum gaşca se spărsese, am rămas doar noi doi şi era clar, cumva ne-am comunicat că nu mai aveam chef de distracţii.
Am încercat să-i spun despre un lucru interesant care îl descoperisem nu cu mult timp în urmă despre mintea umană, cum că noi putem să ne închipuim că auzim ceva fără ca timpanele să se mişte un nanometru, că noi, dacă am auzit odată o gamă la un instrument, dacă am auzit cândva fiecare notă în parte, e posibil să visăm un cântec întreg nemaiauzit de nimeni niciodată, apelând doar la memorie şi aranjând amintirile notelor într-o ordine anumită. Şi mai important, că o putem face în mod involuntar şi deci putem spune că mintea umană s-a născut ca să creeze ceva nou din ceva vechi, ca şi cum ar fi o necesitate biologică. Companionul meu însă nu a fost deloc interesat de gândirile mele aşa că m-am lăsat păgubaş în scurt timp.
S-a apucat să-mi spună istorie, lucruri despre războaiele mondiale. N-am înţeles niciodată cum pasionaţii de istorie niciodată nu arată o implicare personală în ceea ce fac. Un pasionat de pictură, să zicem, ar vorbi despre acel domeniu cu o clară afecţiune. Ar lăuda un cutare maestru, ar aprecia o nuanţă etc. Pasărea asta de noapte în schimb, ca toţi pasionaţii de istorie pe care am ajuns să-i cunoscut cât de cât, nu dădea niciun semn de căldură. Era rece ca gheaţa, spunea lucrurilor pe nume, sec. Şi de ce să te legi când vorbeşti de războaie dacă nu de moarte? „Ăla a murit împuşcându-se în cap.”. Niciodată nu a insistat asupra unui subiect, unei idei. Le spunea rând după rând, total detaşat, lucruri pe care le ştiam, altele noi, unele total aberante (deşi nu i-am zis ce cred, n-aş fi putut da argumente obiective cum făcea el) ca şi cum ar fi fost un reporter care doar îşi face meseria de a informa lumea, nimic mai mult.
La un moment dat, n-am mai rezistat asprimii lui şi i-am zis despre o carte a lui Cezar Petrescu legată de război. Nu prea le avea cu cărţile aşa că a trebuit să-i rezum o secvenţă care mi-era întipărită demult în minte. N-am făcut-o prea bine, dar a funcţionat, vulturul s-a înmuiat. Reacţia:
-Mda păi în general poveştile inspirate din realitate devin cele mai bune drame.
-Să înţeleg că tu consideri viaţa o dramă?
Ridicând sprâncenele stufoase, şi-a holbat ochii mari şi negri la mine. După o clipă mi-a răspuns:
-A nu… numa’ zic.
Am zâmbit. I-a trebuit o săptămână, cinci zile şi trei beri ca să se deschidă.

În lumea asta sunt mai mulţi oameni cum se cade decât s-ar zice, atâta doar că ştim să-i scoatem în evidenţă exclusiv pe cei negativi. Şi asta se aplică la orice, nu doar la persoane. Observăm numai ce ne deranjează; dacă suntem confortabili nu apreciem cauzele care ne dă acea stare de confort. Generalisim vorbind; desigur că există excepţii, mereu există. Mintea care am dezvăluit-o în noaptea aceea e una dintre ele, ea mi-a amintit cât de ignorant pot fi uneori. Stau şi mă gândesc, cred că acum pricep de ce s-a considerat tot timpul un papagal şi niciodată un vultur,

diferenţa esenţială constă în culoare.

Anunțuri