Despre ecou

Văzându-mă cu cartea în mână, un coleg m-a întrebat odată ce citesc (e un obicei de care nu m-am lăsat – cititul pe unde apuc – odată cu venirea în studenţime, ba mai rău acum citesc şi în timpul cursurilor). Am vrut să-i răspund în glumă „Biblia”, dar m-am oprit ştiind că nu prea acceptă glume bisericeşti. I-am zis adevărul, „Metamorfozele lui Ovidiu”. „Foarte frumos!” a exclamat el. „Foarte frumos!”. Eram mirat, chiar ştia ce zice, despre ce vorbesc? Mi-am mai odihnit ochii pe privirea lui două secunde, apoi m-am întors la lectură.

Aleg să transcriu mai jos o mică povestire de-a lui Ovidius ăsta, da de mai deschid apetitul şi altora. E oricum, cel puţin pentru mine, o carte importantă despre care aş vorbi oricui oricând (cu excepţiile de vigoare), dovada o şi au anumiţi prieteni care s-au mai plimbat cu mine.

Odată, pe când urmărea cu laţurile să prindă nişte cerbi iuţi l-a văzut nimfa ecoului, care nici să tacă atunci când altul vorbeşte nu poate, şi nici să vorbească ea mai întâi nu ştie, îngânătoarea Echo. Pe atunci Echo era nimfă, nu un simplu ecou, dar totuşi gălăgioasă; gura ei, ca şi acum, parcă n-o folosea decât ca să poată repeta, din multe cuvinte, ultimele. Junona o pedepsise astfel, fiindcă adesea, când căuta să prindă pe nimfe în munte cu Jupiter al său, acesta o ţinea pe zeiţă de vorbă cu dibăcie, până fugeau nimfele.

Când a băgat de seamă, Saturniana a zis: „Să aibă slabă putere această limbă care m-a luat în râs şi foarte scurtă durată a vocii”. Şi a întărit ameninţarea prin faptă: Echo dublează ultimele sunete şi repetă ultimele cuvinte auzite.

Când l-a văzut pe Narcissus rătăcind prin păduri neumblate, s-a aprins de dragoste şi a pornit pe furiş pe urmele lui. Cu cât mai mult se ţinea după el, cu atât flacăra o încălzea mai puternic, la fel ca pucioasa, care, lipită la capătul unei făclii, atrage flacăra apropiată de ea. O, de câte ori a voit să se aproprie de el cu cuvinte ademenitoare şi să-i facă suave rugăminţi. Natura vocii sale o opreşte şi nu-i îngăduie să înceapă. Dar, ceea ce îi îngăduie, stă gata să audă pe Narcissus vorbind şi să răspundă, repetându-i ultimele cuvinte.

Din întâmplare copilul, răzleţit de trupa credincioasă de însoţitori, strigă: „E cineva pe-aproape?”. „Aproape” răspunde Echo. El rămâne încremenit de uimire şi, după ce-şi aruncă privirile în toate părţile, strigă cu voce puternică: „Vino”, şi nimfa la rându-i cheamă pe cel ce o cheamă. Se uită înapoi şi iarăşi nevenind nimeni, zice: „Fugi de mine?”. Şi primeşte înapoi tot atâtea cuvinte câte a spus. El mai întreabă şi, amăgit de vocea cealaltă, zice: „Să ne iubim”. Şi cu o voce cum nu va răspunde vreodată cuiva mai plăcut, Echo repetă „Ne iubim”. Îmbătată de propriile-i cuvinte, ea iese din pădure şi aleargă să se arunce de gâtul iubitului dorit. Dar acesta fuge şi fugind, spune: „Nu mă îmbrăţişa, mai bine să mor decât să mă las ţie”. Ea nu răspunde nimic altceva decât: „Mă las ţie”.

Dispreţuită, se ascunde în pădure şi de ruşine îşi ascunde faţa în frunziş. De atunci trăieşte în peşteri singuratice. Dar totuşi iubirea îi rămâne în suflet sporită şi mai mult de durerea neizbânzii, grijile veghetoare îi subţiază trupul ei vrednic de milă. Slăbiciunea îi zbârceşte pielea şi toată seva trupului i se risipeşte în văzduh. Numai vocea şi oasele îi mai rămân. Vocea i s-a păstrat; oasele se spune că s-au transformat într-o statuie de piatră. De atunci stă ascunsă în păduri şi nu mai e văzută în nici un munte. Este doar auzită de toţi, numai sunetul este ceea ce mai trăieşte din ea.