Din lipsă de somn

de Patric

Anul trecut, se întâmpla uneori să trebuiască să dorm şi să nu pot. Păţeşte oricine şi e sâcâitor, astfel încât au apărut tot felul de metode de a-l chema pe moş Ene şi pe la genele tale. Eu personal, după ce mi-am dat seama că număratul oilor nu ajută, am ales în asemenea momente să prind o idee de-a mea din vânt, una întâmplătoare, care îmi vine prima oară în minte, şi să continui, să încerc să o fac raţională. Plus să o formulez în cuvinte (fiindcă gândurile întâmplătoare nu sunt iniţial cuvinte, fapt ce mi-a scos un „uau” pe gură prima oară când am experimentat asta pe mine). Activitatea aceasta s-a dovedit groaznic de eficientă, după cum probabil veţi observa şi voi dacă staţi şi citiţi tot post-ul.

Mai jos sunt câteva nopţi, care mai de care.

Cum toată ziua desenasem pentru un proiect tot felul de obiecte din casă ( televizor, frigider, aragaz, uşă, pervaz etc.), noaptea, cum nu eram, vezi doamne, destul de obosit încât să adorm, creierul meu s-a gândit la un veceu. Cică „cum ar arăta closetul ideal?”. Cu siguranţă întâi şi întâi contează confortul pe care îl poate da, deci m-am gândit ce mi-ar plăcea mie cel mai mult să fac când, se înţelege, mă cheamă natura. Destul de simplu. Pentru mine, veceul ideal ar fi făcut doar din bani. La propriu. Bancnote peste bancnote, din plastic, din hârtie, după nevoi, lipite în aşa fel încât să îndeplinească toate funcţiile unui veceu normal. Un astfel de dispozitiv mi-ar aduce satisfacţie maximă la fiecare utilizare. Cred că vă daţi singuri seama de ce. Un alt dispozitiv eficient (pentru mine!) ar fi un borcan care să-ţi ţină inima în viaţă timp de circa 12 ore fără alte necesităţi. De ce? Fiindcă în fiecare dimineaţă aş putea să îmi scot inima din piept, cu grijă, să nu păteze uniforma de servici, şi să o pun la murat. Seara, după o zi de lucru excelentă, aş reveni la borcan şi mi-aş pune inima la loc, înainte de culcare, ca să nu uit cum e când îmi bate în piept.

Într-o altă zi fusesem iritat de o mândrie din-asta care dă pe dinafară, cea în care îţi iei plodul şi i-l arăţi lumii că „ptui pe el ce deştept e!” (fiindcă sunt muulte tipuri de mândrii care dau pe dinafară). Am trăit şi eu pe piele mea aşa ceva cu puţină vreme în urmă, însă atunci nu mă afectase la fel de mult cum m-a afectat în ziua aceea, la văzul unui copilaş de grădiniţă care, forţat cu mâinile de mă-sa cu grijă, să stea drepţi, cu hăinuţele line, să intoneze o poezie în altă limbă, una pe care fireşte copilul nu o înţelegea nici la nivel sintactic normal, dară-mi-te poetic, dar nu-i problemă, ştie „cum sună” şi deci, rupe gura târgului. Să nu mă luaţi greşit, micile serbări cu copilaşi sunt în regulă pentru mine, uneori chiar drăguţe şi frumoase, dar aici nu era vorba despre niciun eveniment de acest fel, pur şi simplu mama se plictisea cu cei de faţă. În fine, treaba m-a indignat şi la noapte n-am putut dormi. Rezultatul: o mică analogie. „Dacă îmi voi duce copilul într-o excursie la munte, îl voi ţine în poală noaptea să se uite la foc. Vom sta aşa mult timp doar noi doi, muntele, noaptea şi o cutie cu jucăriile favorite ale pruncului. Când se va plictisi şi nu se va mai uita la foc, voi lua o jucărie din cutie şi o voi arunca pe lemnele încinse, să ardă, ţinând copilul strâns în caz că va zvâcni. După ce se va calma, voi aştepta să se plictisească din nou, să-şi ia privirea de la flăcări, să-i mai arunc o jucărie. Şi voi repeta procesul până când copilul va înţelege ce înseamnă jucăria, ce înseamnă focul şi ce înseamnă timpul care va trece de atunci până în momentul în care îşi va aminti de acea clipă.”

Acum îmi dau seama că am stări foarte diferite, se schimbă de pe o zi pe alta. Următoarea reflecţie e asupra lui Platon, adică despre o parte din filozofia lui peste care dădusem în ziua respectivă. El zicea că cică toţi prizonierii din peştera lui, ăia care nu-şi pot întoarce gâtul, îi ştiţi, greşesc când spun că umbra cărţii e însăşi cartea, că e greşit să numeşti o formă obţinută din lipsa de lumină pe perete cum e numit defapt obiectul ce dă acea formă. Ei bine eu îmi ziceam în acea noapte, şi încă îmi susţin ideea, că Platon e cel care greşeşte. Omul defineşte ceea ce pricepe prin simţurile sale. Sunt multe lucruri pe care, asemenea prizonierilor, nu le vedem (încă) fiindcă nu ştim sau nu putem întoarce capul. Exemplele sunt multe. Am ajuns aşadar, după multe schimbări de poziţii prin pat, la concluzia că eu nu văd viaţa, că nimeni nu vede viaţa şi că fiecare ne mulţumim doar cu umbra ei şi nu adevărata ei existenţă, imperceptibilă simţurilor. Nu îmi trăiesc viaţa, îmi trăiesc umbra vieţii.
Într-o noapte frumoasă am stat să mă uit la stele. După contemplări clişeizate m-am trezit cu o fobie. Pur şi simplu nu (mai) pot accepta infinitul. Mă sperie. Am nevoie de limite. Mi-e grosolan de urât să ştiu că fiecare clipă putea să fie altfel, că în funcţie de ce fac, aleg o posibilitate, când posibilităţile sunt infinite, aleg o cale care duce spre alte căi care probabil nu se vor intersecta niciodată cu celelalte pe care le-am refuzat şi în mod sigur nu vor fi străbătute de mine altă dată. There is no turning back. Nu e vorba de regret, e vorba de decizii, alegeri pe care le faci nu ca să te schimbi pe tine ci ca să schimbi ce-i în jurul tău. Observând cât de mic sunt eu şi „cât de nelimitat” e spaţiul cosmic cu tot ceea ce conţine, am râs la ce gând mi-a venit atunci în minte: „Nu tu eşti dependent de univers, ci universul e dependent de tine”.

Viaţa e al naibii de ironică.

Anunțuri