Replay

de Patric

Astăzi, citind ceva insignifiant, mi-am adus aminte de o zi despre care am mai scris, o zi specială prin simplitatea ei, dublul s-ul ăsta care, zic eu, devine cam clişeizat. Eram pe terasa unei colibe rurale, cu iarbă verde, curte largă, cer înstelat, tot tacâmul. Mă gândeam cum să rezolv o situaţie delicată cu o tipă care îmi făcuse ochi dulci în ultima vreme, o tipă care ştia cu ce să-mi atragă atenţia, o tipă care mă vedea ca omul care fusesem şi nicidecum care eram atunci (sau acum). Voia să repare trecutul, să întoarcă macazul şi să vadă cum ar fi fost dacă ar fi luat cealaltă cale sau, mai pe şleau, ca să nu ne mai încurcăm în metafore, să mai încerce odată să dea o lovitură. Şi asta de ce? Fiindcă am săpat eu puţin în amintiri fără să fiu prea discret, fiindcă nu am prevăzut „consecinţele faptelor mele”. În fine, privirea ei mă pusese pe gânduri. Avea frumuseţea aia care mă fascina pe mine (şi hai, pe încă un puştan, doi), dar, să fim serioşi, nici eu şi nici ea nu mai eram ce-am fost. Oamenii se schimbă. „Da, dacă aş putea să-i spun asta. Mâine mă duc la ea, salut, vreau să-ţi spun că m-am schimbat şi sunt sigur că şi tu te-ai schimbat şi cred că nu mai are rost să avem vreo tangenţă unul cu celălalt. Scuze. Şi cu asta basta, problemă rezolvată” îmi ziceam uitându-mă la lună (sau în gol, tot una). Îmi amintesc apoi că încercam să mă decid dacă să-mi expun ideea la vreun prieten dătător de sfaturi, să văd el ce-ar zice de replica mea, şi chiar în acel moment, o colegă iese din cabana şi îşi apleacă capul peste balustrada terasei. Dădea la raţe, cum se spune, un semn suficient de bun ca să nu îmi expun ideea măreaţă nimănui şi mai mult, să nici nu mă mai gândesc la ea. Am schimbat faţada terasei. În depărtare se vedea casa învecinată. Avea becurile aprinse, uşa deschisă, iar în prag stătea o siluetă de om. Problema era încă fără soluţie. Defapt, ce mă deranja pe mine, aia e o problemă. Deci, dacă era să rezolv problema, trebuia să-i spun problema. Cugetam „Salut, aş vrea să nu te mai uiţi la mine aşa, e nedrept. Aşa cum? Ştii ce? Nu te mai uita la mine deloc, ok?”. Nu-mi plăcea. Se putea eventual rezolva şi într-un mod, să zicem, mai puţin direct? Gândurile mi-au fost întrerupte de o altă colegă care s-a apropiat de mine, coatele pe balustradă. Terasa era acum relativ pustie, atmosfera liniştită. „Salut Patric. Voiai să-mi zici ceva?” mi-a spus. Am tăcut. Eram puţin surprins că fata asta a dat semne de viaţă acum. Era drept, îi spusesem zilele trecute că aş vrea să vorbesc cu ea, mi-am zis că poate o minte feminină mă va ajuta în rezolvarea situaţiei ăsteia neplăcute în care mă aflam. Tăcerea mea a făcut-o să se explice, pe un ton mai confidenţial: „Ştii, mi-ai zis mai demult că vrei să vorbim…”. „Ştiu.” „Scuze că n-am putut atunci, trebuia…” bla bla bla. Când cineva îşi cerea scuze mie, mă predispunea, pe vremea aceea, la comportament de frustrat. Îmi venea să-i zic „A nu-i problemă, bine că ţi-ai aminti. Ce e? Te-ai plictisit înăuntru? E moartă petrecerea? N-ai cu cine ieşi la aer?”. Anunţ acum cu mândrie că nu mai sunt aşa. Cum ziceam, oamenii se schimbă. O întrerup din nou „Da. Am o problemă…”. I-am captat atenţia. „… cu o fată”. „Mă gândeam io”. Zâmbea. „Nu e ceea ce crezi.” „A nu?” „Nu” „Dar?””…E mai complicat. A fost ceva…” Zâmbea şi mai tare, şi-a pus până la urmă mâna la gură, în semn că şi-ar sprijini capul. Nu era sigură dacă m-ar fi deranjat zâmbetul ei şi aş fi preferat să fie serioasă sau nu. Oricum, o remarcasem, era un zâmbet inocent, nu mă simţeam deloc deranjat. Nu cred că a stat vreodată să se gândească de ce zâmbea auzind acele câteva cuvinte ale mele încă în-afara vreunui context, de ce muşchii ei, creierul ei reacţiona aşa la acei stimuli. Amintindu-mi de „semn”, am continuat „Mă rog, nu pot să fiu prea explicit, nu-ţi pot spune pe îndelete. Ideea îi că am o problemă în care şi eu şi tipa suntem implicaţi şi o pot rezolva dacă mă duc să vorbesc cu ea. Trebuie doar să-mi găsesc cuvintele potrivite. Şi aici am nevoie de ajutorul tău.” Fata, curioasă din naştere, voia mai mult şi dacă se poate, mai personal. M-a întrebat dacă problema asta se aseamănă cu ce am avut eu cu ea. Aşa a zis, „ce-ai avut tu cu mine… mai demult”.  Mă gândeam „Mai demult? Îşi bate joc?”. Tonul îi era foarte scăzut. Fiecare cuvânt pe care îl scotea se auzea mai încet decât precedentul. Şi totuşi, nu şoptea, iar eu, doar eu, o auzeam clar. I-am zis „Vezi pe omul ăla acolo, pe prag la vecini? De când ai venit tu tot stă acolo şi se uită la noi… Nu face altceva decât să se uite la noi.”. A urmat un mic moment de tăcere după care ea a continuat „De ce m-ai întrebat tocmai pe mine?” „Fiindcă mă ştii, mă cunoşti poate mai bine decât eu însumi, ştii de ce sunt în stare şi de ce nu”. M-am întors, simţeam nevoia să îmi mişc picioarele, să-mi recapăt ceva ce aveam să numesc mai târziu „echilibru”. I-am spus „Am avut un trecut cu fata asta şi ideea e că i-am trezit recent nişte gânduri nepotrivite, false, neadevărate şi deranjante despre mine”. Ultimul cuvânt m-a făcut să mă întreb dacă nu sunt cumva prea pretenţios, prea cine mi-s eu. Apoi, când am dat de „echilibru” din nou şi mi-am dat seama că nu e un monolog şi că defapt vorbesc cu colega de lângă, care mă ascultă cu atenţie, am asigurat-o „Şi nu, de o problemă de asta n-am mai dat până acum niciodată cu nimeni niciunde. Sunt pe teren necunoscut. De-asta ţi-am cerut sfatul.” Ea insista „Da’ ce-ai făcut de trebuie să fii atât de finuţ cu ea?”.”Îmi pare rău, nu pot să-ţi spun, e ca şi cum ţi-aş promite ţie că nu spun nimănui ceva şi dup-aia mă duc să-i zic lui Cutare cuvânt cu cuvânt.” M-am uitat spre vecini, silueta nu mai era acolo. „Deşi… nu i-am făcut niciodată vreo promisiune verbală… sau în scris… sau prin semne”. A suflat uşor în semn de râs. Am zâmbit şi eu, se poate că pricepea la ce promisiune mă refeream? Ştia? Părul ei era desprins, atârna pe lângă balustradă. Fără să-mi dau seama începusem să mă joc cu el. „E nasol, ştii? Faci ceva într-o perioadă în care clar nu eşti conştient de ce faci şi dup-aia te chinui mult şi bine să-ţi repari greşelile din trecut. Iar acum, pur şi simplu nu mai ştiu ce să fac.” Mă uit la ea „Înţelegi? Nu mai ştiu ce să fac!”. A plecat înapoi înăuntru fără să mai scoată o vorbă. Toată seara niciunul dintre noi nu a mai purtat nicio conversaţie cu nimeni. Stăteam amândoi, fiecare în grupuşorul nostru, nici nu ne prefăceam că suntem atenţi la ce se povesteşte. Oricum era târziu, unii mai aveau şi alcool peste limită în organism, multe lucruri puteau fi scuzate cu lejeritate. Îmi amintesc ultimele lucruri pe care le-am făcut atunci. Băieţii purtau o discuţie în contradictoriu despre gagici, cum că e sau nu e bine ca gagică-ta să fie colegă de clasă (eram toţi liceeni). Gagică, trăgeam eu concluzia, e un termen prost folosit în cazul de faţă, având în vedere cine discuta cu cine, dar în fine, m-am băgat şi eu cu două vorbe, sec, cu intonaţie generică. „Degeaba Cutare, să ai gagică în aceeaşi clasă cu tine e groaznic, mare greşeală, şi o ştim cu toţii.” Probabil participarea mea, după atâta pasivitate, i-a marcat sau… nu ştiu, dar au tăcut cu toţii când m-au auzit, băiatul care susţinea aceeaşi părere a mai tras un fum de ţigară iar eu m-am dus la culcare în linişte.

Iar în dormitor am găsit Poemele Anei, care mi-au oferit absolut tot ce am avut nevoie. Tot. Ce. Am. Avut. Nevoie.

Anunțuri