„Erau de un realism literar uimitor”

de Patric

„Băuseră, dar nu erau beţi: ardea în ei în chip făţiş ceva aspru şi urât – şi totuşi nu era ceva forţat sau căutat, era numai o atitudine rece, de o aroganţă studiată, seacă, falsă şi închipuită, adoptată ca pe ceva la modă. Erau de un realism literar uimitor, de parcă ieşiseră dintre paginile unei cărţi, de parcă erau într-adevăr o generaţie nouă şi pustiită, pe care oamenii n-o mai văzuseră pe faţa pământului – o generaţie aspră, stearpă şi bolnavă, din care măruntaiele umane ancestrale alcătuite din milă, durere şi bucurie înălţătoare fuseseră înlăturate ca fiind depăşite şi fals sentimentale pentru astfel de făpturi aride şi inteligente care respirau, dintr-o plăcere sumbră, o atmosferă încărcată de ură şi amărăciune şi care îmbrăţişau cu patimă singurătatea, îndemnaţi de fatalitatea aspră a mândriei şi aroganţei.”

Stăteam în amfiteatru şi citeam din Thomas Wolfe. Era multă agitaţie în jur, cursurile aveau să înceapă, însă pe mine nu mă mai deranjează aşa ceva de multă vreme. Am fost întrerupt de o colegă din spate. M-a întrebat ce citesc, i-am arătat coperta cărţii întrebând-o cu un glas prefăcut „Ghiiiici despre ce îi vorba!”. Ea a răspuns imediat, cu încântare şi zâmbete, „moarte”, fapt ce a atras atenţia unei alte colege ce stătea în banca de lângă. Prima îmi şi luase cartea din mână să o răsfoiască, a doua începuse să-mi vorbească, fără să ridice privirea de pe foaia pe care desena cine ştie ce. Mi-a spus „Aha, de-aia vorbeşti aşa ciudat.”. Am făcut ochii mari. Sigur, ne ştiam de multă vreme, dar niciodată nu îmi spusese că vorbesc ciudat. Am mai întrebat-o odată ce a zis, ca să mă asigur că am auzit bine. Auzisem bine. A continuat după aceea „Nu înţeleg de ce trebuie să citeşti toate porcăriile şi tâmpeniile astea”. Aici nu am fost surprins, colega asta de multe ori făcea – şi încă face – gafe. I-am răspuns calm că nu are de unde să ştie ce e dacă nu a încercat să o citească, însă, fireşte, ea nu mi-a dat dreptate, iar din lipsa mea de interes discuţia s-a terminat rapid. Mi-am dat seama atunci că voise să zică „ciudăţenii”, nu „ciudat”, căci, aşa e, uneori „vorbesc ciudăţenii”. Prima colegă, cea cu cartea, m-a întrebat apoi dacă este vreo fază faină de citit, să-i arăt. Era foarte, foarte entuziasmată. Foarte. I-am ales un pasaj în care un italian mărunt e zdrobit de o maşină şi creierii îi sunt împroşcaţi pe şosea etc. etc. Ea citea cu degetul, concentrată, serioasă, iar când ajunse la rândurile cutare, zâmbi, şi i se adresă colegei celeilalte, mai mult ca să îi facă sâca-sâca, „Ia ascultă…” şi începu să citească cu voce tare părţile cele mai morbide. Satisfacţia îi era maximă. După ce termină, mă rugase să o anunţ dacă mai găsesc asemenea pasaje. Ok.

M-am întors cu privirea la tabla neagră, crăpată, murdară cu cretă, nimic lizibil pe ea. Neintenţionat am ajuns să reflectez la ce citisem înainte de a fi angajat în discuţie. M-am uitat la prefaţă, să mă asigur.

Textul e din 35.

Anunțuri