Copy-paste, ce atata rasfat! 2

de Patric

Tot voiam să pun aici o creaţie de-a mea drăguţă de prin liceu, scrisă pentru revista şcolii, dar am făcut ce-am făcut şi am uitat de ea… până acum! Oricum, în ziua de azi nu prea am timp pentru compuneri imediate, blogul mi-a simţit lipsa din cauza asta, probabil şi câţiva cititori de-ai lui, nu ştiu, şi mi-am zis că un text din-ăsta mai vechi, format electronic, în care pot doar să dau copy-paste şi l-am pus la păstrare pică numai bine acum. Evident, am avut probleme de restricţionare şi a ieşit un text tăiat, ciopârțit. C’est la vie.

Fragmente din arhiva Triplului O (Ochiul Omniprezent şi Omniscient)

 

Un asteroid pluteşte lin prin spaţiul nemărginit în apropierea planetei roşii, suficient de aproape pentru ca Aureliu să-l vadă prin plexiglasul de culoare albăstrie ce desparte camera în care se află de vastul univers. Pentru el, corpul ceresc e doar un punct alb, o musculiţă strălucitoare cu un minim de energie rămasă, care-şi caută un culcuş pe lângă celelalte musculiţe albe. E obosit şi el, i se închid pleoapele fără să vrea, urmând ca brusc să şi le ridice din nou, înainte ca faţa să i se izbească de pervaz. S-ar culca, dar ceva nu-l lasă.

Domnul Gage, trecând prin holul de lângă camera de proiecţii virtuale, îl observă pe băiat uitându-se supărat pe geam. Aruncă o privire la ceasul electronic de pe mână şi vede că e trecut de miezul nopţii. Hotărăşte să discute cu băiatul şi să-l bage în pat, chiar dacă el e doar un simplu inginer şi nu un îngrijitor. „Oricum, îngrijitorii de aici sunt plătiţi degeaba!”, îşi zice scoţându-şi căştile din urechi şi păşind in CPV.

Băiatul îi simte prezenţa, dar nu reacţionează. Domnul Gage se aproprie şi i se adresează pe un ton care încearcă să păstreze toate aparenţele normalităţii: „Salut!” Aureliu întoarce puţin capul, cât să-i vadă faţa domnului Gage doar cu colţul ochiului. Nu răspunde la salut. Domnul Gage continuă: „Eu sunt Gage… sau G, domnul G. Aşa mi se spune pe-aici. Pe tine cum te cheamă?” Copilul răspunde cu un glas slab, pierdut: „Aurel…”. „Aurel? Frumos nume, e cumva grecesc? Al meu e englezesc, tatăl tatălui meu trăia pe o insulă pe nume Anglia, acolo, pe Terra”. Povestesc apoi despre planetă, băiatul fiind vizibil deranjat de subiectul de discuţie. Lui G. îi vine o idee: „Hai să-ţi arăt ceva foarte interesant în depozit,  printre canistrele cu apă. Poţi crea tot ce vrei cu ce am găsit eu acolo.”Aureliu nu putea refuza. Se uită pentru o ultimă dată la cerul înstelat şi apoi se lasă condus de Domnul Gage până în depozit.

Ajunşi acolo, G. scoate dintr-o cutie de aluminiu un material alb cu două feţe: hârtie. Băiatul e uimit, nu a mai văzut aşa ceva până acum. Apoi inginerul scoate un pix,  „Dar nu orice pix, ci un pix cu pastă! De la el vine toată magia.” Aureliu e acum în extaz. Domnul Gage îi înmânează „pixul cu pastă“ şi îi arată poziţia de scris. Băiatul, neînţelegând ce-ar trebui să facă, se uită nelămurit la inginer. „Acum trebuie doar să ştii ce vrei să creezi.”. „Păi… nu vreau să creez nimic!”. „Hmm, atunci creează nimicul.”. „Dar cum?”. „Gândeşte-te, tu singur eşti creatorul.”.

Aureliu, gândindu-se la interfeţele virtuale pe care le foloseşte zilnic, schiţează un oval mare. Domnul G. şi-a dat seama rapid: „Bravo Aurel, azi tocmai ai creat un mare zero!”. Zâmbesc amândoi. Băiatul se duce într-un final în dormitorul său, gândindu-se ce alte nimicuri ar mai putea să facă mâine.

Dimineaţa, Aureliu merge pe furiş înapoi în depozit şi deschide cutia ascunsă de aluminiu. „E încă aici!”  ţipă de fericire băiatul. Domnul G. îl aude şi degrabă vine la el să-l potolească, căci – dacă îl prinde cineva că a lăsat un copil din crescătorie în zona asta –  va avea bai cu şefu’: „Viaţa de inginer are şi ea riscurile ei, ştii?”. Aurel nici nu-l ascultă, ia pixul şi trage o linie oblică peste marele zero. „Acum ai mulţimea vidă, bravo!” remarcă inginerul. „Nu e mulţimea vidă!”. Aureliu se uită mai bine la noul desen. „Ok, e mulţimea vidă, dar nu asta vreau să fie.” „Dar ce vrei să fie?” „Vreau să fie un băţ în interiorul cercului, care când îl învârţi se învârte şi cercul cu el”. După sforţări de minte, Gage înţelege că băiatul se referă la inerţie. „Dar unde ai văzut tu aşa ceva?” Băiatul oftează uşor teatral. Veselia parcă îi dispare puţin. „E o jucărie… Îmi plăcea mult când eram mic. Deci, cum fac să nu se confunde cu mulţimea vidă?” Inginerul împinge băiatul la o parte şi îşi freacă mâinile ca şi cum tocmai ar fi fost însărcinat cu o misiune vitală pentru omenire. Ia două foi, scoate gadgetul de sudură din buzunar şi în două clipite taie o foaie în formă de cerc şi pe cealaltă o mototoleşte până devine aproximativ cilindrică. Face semn apoi băiatului că totul e în regulă, se poate apropia. Începe să-i explice, cu un ton patern: „O singură foaie nu determină decât un singur plan, o dimensiune. Dacă vrei să faci ceva din viaţa reală ai nevoie de mai multe foi, de mai multe planuri.”. „Ce-i aia foaie?”. „Totuna cu hârtie.”. Aureliu se scarpină la ceafă. Domnul Gage continuă: „Dacă vrei să faci un simplu băţ de exemplu, trebuie să-i construieşti lungimea, lăţimea şi înălţimea.”. „Dar tu ai folosit doar o hârtie pentru toate astea trei…”. Aurel nu găsea cuvântul. „…Dimensiuni!” îl ajută Gage. „Da, ai dreptate, însă nu am folosit orice foaie, ci o foaie mototolită.”. „Deci ca să fac trei…”. „…Dimensiuni!”. „Ca să fac trei dimensiuni trebuie să mototolesc o dimensiune gata făcută?” Domnul Gage, văzând că a luat o pauză cam lungă de la lucru, evită întrebarea: „Cam aşa ceva. Scuze, trebuie să plecăm acum, să nu ne descopere lumea.” „Şi câte dimensiuni există în lume?” „Patru!” răspunde cu înţelepciune inginerul, lasând uşa depozitului să se închidă automat în urma lor. „Cine zice?” „Geometria, în mare parte.” Aureliu reţine numele, crezând că e al unei persoane importante. După o scurtă cugetare:

„Dar ea n-a mototolit niciodată mai multe foi?”

Până la finalul zilei, Aureliu înţelege cum stă treaba cu primele trei dimensiuni. A patra însă e un total mister. Se tot uită cu insistenţă la băţ, încercând să vadă şi a patra dimensiune, nu doar lungimea, lăţimea şi înălţimea. După ce restul copiilor au adormit, băiatul se furişează afară din dormitor. Domnul G., aflându-se întâmplător pe cordior, de-ndată îl depistează. „Treci, mă, la somn!”. „Domnule G., domnule G.!”. „Ce? Ce e ?”.  „Mă dau bătut, domnule G. Care e a patra dimensiune ?”. Gage îi explică succint spaţiu-timpul.         Îşi dă seama apoi că nu e bine să dea prea multe detalii care doar îl zăpăcesc pe băiat, aşa că încheie: „Vei învăţa când vei fi mai mare, la fizică.” „Fizică…” îşi spune mai mult pentru el, cu admiraţie, băiatul. „Exact. Acolo vei afla o groază de lucruri interesante din viaţa de zi cu zi. De exemplu, cât de repede trebuie să alergi ca să ajungi în doua minute înapoi în pat!” Băiatul înţelege mesajul şi o şterge silenţios în dormitor.

Câteva zile la rând, cei doi nu se mai întâlnesc, până când, într-o noapte târzie, în timp ce domnul G. ascultă la căşti muzica lui favorită plimbându-se pe coridoare, vede un băiat în CPV uitându-se pe geam cu o licărire fină în ochi. E Aurel. Oare ce-l supără acum? „Aurele, ce te supără?”. Băiatul ezită un pic, apoi zice în şoaptă: „Mi-e dor de mama… şi de tata…”. Gage tace. Majoritatea părinţilor rămâneau să muncească pe infestata planetă Terra, ca măcar copiilor lor să le asigure un loc de trai mai spaţios şi sănătos pe Marte. Băieţelul acesta, Aureliu, face parte din acel grup care, de când a atins vârsta necesară călătoriei în spaţiu, nu şi-a mai văzut familia. „Pe ei nu-i poate crea nimeni!” ridică băiatul vocea. Gage, neştiind ce să facă în asemenea situaţii, se apucă să înjure în gând toate dădacele din staţie, zicându-şi că alinarea puştiului e de datoria lor, nu a unui inginer calificat precum el. Îi spune totuşi băiatului că ieşirea în spaţiu e costisitoare, că resursele sunt limitate etc. Băiatul propune să facă combustibil cu hârtia şi pixul, Gage îl opreşte. „Dar ai zis că pot face orice cu ele, orice!”. „Ei bine… am greşit. Sunt şi eu om!”. Această clipă avea să-l înveţe pe domnul inginer calificat că nu e bine niciodată să ajungi în postura în care trebuie să te scuzi în faţa unui copil. Aurel izbucneşte în plâns. Printre sughiţuri se aud câteva cuvinte inteligibile: „Aş vrea să pot face conexiune între toate planetele, ca toţi să poată vorbi cu cine vor, când vor!”. „Între toate?” se miră cu un ton glumeţ Gage, dorind să-l înveselească pe copil. „Toate, toate!”. „Dar e imposibil!”. „De ce?”. „Fiindcă sunt o infinitate de planete în univers. Constrânge-ţi scopul şi tu măcar la Sistemul Solar.”. „Nu vreau! Dar de unde ştii tu ca sunt o infinitate de planete?”. „Asta ne zice astronomia. S-a dovedit teoretic că spaţiul e infinit…”  se uită pe geam „ …şi că acesta e pretutindeni presărat cu corpuri cereşti”, aici întinde mâna şi creează o boltă imaginară deasupra ferestrei  „stele, planete, meteoriţi, sori…”. „Dar n-ai văzut vreodată mai mult spaţiu decât cât vezi acum.”. „Nu trebuie să vezi nişte lucruri ca să ştii cum sunt. Ia ca exemplu părinţii tăi. Nu trebuie să-i vezi, ca să ştii că le este dor de tine.”. Aureliu, ambiţios, continuă interogatoriul: „Şi ce dacă sunt un infinit de planete? Ce, nu pot atinge infinitul?”. „Păi… nu prea…”. Băiatul nici nu-i mai ascultă fâstâcelile inginerulului, el visează cu ochii deschişi aţintiţi pe gândacul mare sclipitor de pe plexiglas, Terra.

––––––––––––––––––––––––––––––––––––

(Primul lift spaţial a fost creat pe Marte în anul 2104 de Aureliu Sotiris. Deşi conceptul exista încă din secolele XX-XXI, liftul în sine nu s-a putut construi până atunci din pricina gravitaţiei puţin prea ridicate a Terrei pentru tehnologia de atunci. Aparatul, deşi nu putea transporta în siguranţă fiinţe, a fost un pas important în revoluţionarea căilor de comunicare interplanetare.)

Anunțuri