Supliment

de Patric

Este o altă dimineață în care n-am avut somn. Mă ridic să anulez alarma ce urmează să sune. Pe pilot automat, mă spăl, mă îmbrac și îmi verific laptop-ul să văd dacă a terminat randarea de astă-noapte (da, încă folosesc laptop-uri pentru așa ceva). E gata, nu arată prea bine, va trebui post-procesată la greu, dar e ceva. Mângâindu-mi bărbia îngândurat, imi dau seama că-s nebărbierit. Rapid o dau jos și pornesc la lucru.

În Cluj e o ceață grozavă. E zgomot și umezeală și frunze colorate; de ce am nevoie ca să mă înviorez. Îmi place. Trec pe o straduță care e deobicei foarte aglomerată, dar acum am prins momentul când mașinile stau la semafor. Strada pare pustie și pentru câteva secunde e liniște. Deși merg pe-acolo în fiecare zi, pentru prima oară o văd cu alți ochi. Un clanxon mă trezește din reverie, cineva adormise la volan și oprise toată coloana. Vehiculele se repun în mișcare iar eu mă uit la ceas. Sunt în întârziere.

Ajung la birou pe la nouă și cincisprezece. Nu e nimeni. Aprind becurile, bag aparatele în priză și mai dau comanda la încă o randare. E foarte cald, îmi deschei primul nasture de la cămașă și reglez termostatul. Printez niște formulare și mă apuc să le completez și să le pun într-o mapă. Între timp vin și colegii de lucru. Câteva ore marchez pe o hartă unde-s îngropate personalitățile orașului. Sunt multe liste de procesat așadar împărțim munca. Vreau să fac o glumă legată de cum și îngropații ne-au îngropat pe noi în hârtii, dar mă abțin. Nu vreau să mă plâng. E un proiect foarte frumos, dar mă face puțin melancolic. Aflu multe lucruri despre viețile lor și mai ales despre moartea lor (interesant că vreau să folosesc pluralul doar la prima). Lucrând mult timp cu harta, unele morminte ajung să le știu pe de rost. Treaba merge mai repede, mă simt mai productiv decât deobicei așa că mă apuc să lucrez în paralel și la un proiect pentru școală, sperând să salvez timpul de seară. Mai plimb niște dosare pâna la ora două.

Am programare la notar. Ajung cu cinci minute mai devreme. E aglomerat. Procedura nu îmi era nouă așa că mă apuc să trec niște cifre cât timp aștept. Sunt bombardat de informații din mai multe părți vizavi de ce numere să trec acolo. Le opresc și calm pun câte o singură întrebare la câte-un singur om. Într-un final, primesc niște documente cu ajutorul cărora mai completez niște acte. Le completez pe loc cu pastă neagră. Nu e bine, se poate crede că e copie. Originalele se semnează cu cerneală albastră, mă atenționează doamna. Refac câteva foi. Mă uit la ceas, am pierdut multă vreme.

Ajung degrabă în celălalt capăt al orașului cu mapa completă. Nu mai e ceață, iar traficul e la fel de intens ca deobicei. Sunt întâmpinat de o ușă închisă cu orarul afișat. Programul cu publicul a expirat. Mă întorc la birou. Lipsa de somn începe să-și facă simțită prezența. Mă duc la toaletă să îmi arunc niște apă pe față. Oglinda de-acolo e foarte mare, te invită să te uiți în ea. Îmi văd fața în detaliu. Am cearcăne, părul mi-e puțin ciufulit și gulerul îmi stă într-o parte. Mă aranjez în grabă: ochelarii îmi ascund cearcănele destul de bine, îmi închei nasturele de la guler și la păr n-am avut niciodată ce-i face așa că nici nu încerc acum ceva. La ora cinci, nimic din ce m-am apucat să fac nu e gata. Nu știu de ce am crezut că o să fiu productiv cu oboseala asta. Îmi pun laptopul care încă face randări în ghiozdan și pornesc spre casă.

Afară mă întâlnesc pe stradă cu fosta. O văd că scoate batistele să-și sufle nasul și fac o glumă. Nu prea râde. Mă sperie că tot îmi zice că nu găsește ceva medicamente la nicio farmacie. E vorba de prevenția cancerului. Până la urmă întreb dacă testul a ieșit negativ sau nu, că nu mai înțeleg ce zice. Îmi zice că n-are nimic și mă simt mai bine. Trecem înapoi la conversațiile reci și scurte cu care ne-am obișnuit de ceva vreme și ne luăm la revedere.

Pe la jumătatea drumului mi se face foame. Trecusem de covrigării, așa că îmi aprind o țigară și îmi văd de drum. Un gând îmi alunecă, că poate nu mi-a zis adevărul, dar îl resping ușor. În schimb știu că nu s-a bucurat să mă vadă. Eram prost bărbierit, obosit, flămând, ciufulit, încercănat și fără chef de viață.

Aproape de casă, vecina mătură frunzele de pe trotuar. Mă oprește să mă invite la ea să îmi arate un plan, că vrea să se construiască ceva nou lângă parcelele noastre. Desigur accept, e un dublu interes pentru mine, atât profesional cât și, în cazul ăsta, personal. Îmi spune că l-a primit de la o cunoștință de-a ei, juristă etc. Mă așteptam la ceva acte greu de găsit, dar când colo era PUG-ul ce îl descărcasem și eu cu câteva zile înainte de pe site-ul primăriei. Nu-i spun asta, ea se simte bine, îmi repetă în câteva rânduri că să-l studiez și eu și să-i spun dup-aia ce-am înțeles, că are niște întrebări etc. E o persoană mai în vârstă și ii place să vorbească mult. Mă întreabă de când se dă acordul vecinilor, că pe ea n-o întrebat-o nimeni nimic și nu vrea să se trezească cu vecin înalt etc. Norocul meu, chiar acum o săptămână la școală am avut un curs cu legea 50/91; exact de ce am nevoie ca să-i explic la doamna. Îi spun care sunt pașii pentru aprobarea construcției, unde intervine vecinul și în ce situații și ce se poate întâmpla dacă se ajunge la instanță. Vag îi mai spun povești legate de sevituți și însorire iar la final îmi dau seama că i-am lăsat o impresie bună și că s-a mai liniștit (cine zice că n-are rost să mergi la cursuri nu știe ce vorbește). Îmi lasă fișa să o scanez, ca să o am și eu. Îi mulțumesc și în sfârșit ajung acasă.

Pe la șapte și ceva mănânc, dar am poftă de ceva ce nu e în meniu. Am poftă de scris. O rară delicatesă, știu.

Anunțuri