Patrick's Blog

"Cea mai mare dovadă de dragoste pe care o putem da unei girafe este de a-i tricota un fular."

Clasic

Am fost şi eu la un concert de-al lui Liszt când o împlinit două secole de existenţă, anul trecut prin Octombrie. Ştiam programul din seara respectivă (fiindcă n-am putut, oricât aş fi vrut, să particip la festivalul întreg) pe de rost şi nu numai după titluri, fapt remarcat de cineva cu care venisem acolo. Din vorbă în vorbă ajung să zic „Asta ce urmează e ce are Liszt mai bun, părerea mea”. Persoana remarcă, ascultă, iar în pauză, după ce partea mult lăudată s-a încheiat, mă întreabă „Asta care urmează ai zis că-ţi place?”. „Care a fost, asta care a fost”. „Ah!”.

Ah

 

De ce e Saramago bazat

Am spus că nu eram eu însumi, că am fost luat de decizie, Asta e încă o dovadă că era vorba de un vis, Nu văd cum, Din două una, ori recunoaşteţi că aţi luat o hotărîre ca tot restul lumii şi sînt dispus să cred c-aţi mers fără cravată pe strada femeii necunoscute, condamnabilă abatere de la conduita profesională, pe care deocamdată nu vreau s-o examinez, ori vă încăpăţânaţi să susţineţi c-aţi fost luat de decizie, iar aşa ceva, la care se adaugă inevitabila chestiune a cravatei, numai într-un vis se poate accepta, Repet că n-am luat decizia, m-am uitat la fişă, m-am încălţat şi am ieşit, Deci aţi visat, N-am visat, V-aţi culcat, aţi adormit şi aţi visat c-aţi fost pe strada femeii necunoscute, Vă pot descrie strada, Ar trebui să-mi dovediţi că n-aţi mai trecut niciodată pe acolo, Vă pot spune cum arată clădirea, Bine, bine, noaptea clădirile sînt negre, De obicei, despre pisici se spune că noaptea sînt negre, Şi despre clădiri, Vasăzică nu mă credeţi, Nu, De ce, dacă îmi daţi voie să întreb, Pentru că ceea ce afirmaţi c-aţi făcut nu încape în realitatea mea, şi ce nu încape în realitatea mea nu are existenţă, Trupul care visează e real, deci, în lipsa altei opinii mai autorizate, trebuie să fie la fel de real şi visul pe care-l visează, Visul n-are decît o realitate de vis, Vreţi să spuneţi că aceasta a fost unica mea realitate, Da, aceasta a fost unica realitate pe care aţi trăit-o, Mă pot întoarce la lucru, Puteţi, dar atenţie, va trebui să ne ocupăm şi de chestiunea cravatei.

Replay

Astăzi, citind ceva insignifiant, mi-am adus aminte de o zi despre care am mai scris, o zi specială prin simplitatea ei, dublul s-ul ăsta care, zic eu, devine cam clişeizat. Eram pe terasa unei colibe rurale, cu iarbă verde, curte largă, cer înstelat, tot tacâmul. Mă gândeam cum să rezolv o situaţie delicată cu o tipă care îmi făcuse ochi dulci în ultima vreme, o tipă care ştia cu ce să-mi atragă atenţia, o tipă care mă vedea ca omul care fusesem şi nicidecum care eram atunci (sau acum). Voia să repare trecutul, să întoarcă macazul şi să vadă cum ar fi fost dacă ar fi luat cealaltă cale sau, mai pe şleau, ca să nu ne mai încurcăm în metafore, să mai încerce odată să dea o lovitură. Şi asta de ce? Fiindcă am săpat eu puţin în amintiri fără să fiu prea discret, fiindcă nu am prevăzut „consecinţele faptelor mele”. În fine, privirea ei mă pusese pe gânduri. Avea frumuseţea aia care mă fascina pe mine (şi hai, pe încă un puştan, doi), dar, să fim serioşi, nici eu şi nici ea nu mai eram ce-am fost. Oamenii se schimbă. „Da, dacă aş putea să-i spun asta. Mâine mă duc la ea, salut, vreau să-ţi spun că m-am schimbat şi sunt sigur că şi tu te-ai schimbat şi cred că nu mai are rost să avem vreo tangenţă unul cu celălalt. Scuze. Şi cu asta basta, problemă rezolvată” îmi ziceam uitându-mă la lună (sau în gol, tot una). Îmi amintesc apoi că încercam să mă decid dacă să-mi expun ideea la vreun prieten dătător de sfaturi, să văd el ce-ar zice de replica mea, şi chiar în acel moment, o colegă iese din cabana şi îşi apleacă capul peste balustrada terasei. Dădea la raţe, cum se spune, un semn suficient de bun ca să nu îmi expun ideea măreaţă nimănui şi mai mult, să nici nu mă mai gândesc la ea. Am schimbat faţada terasei. În depărtare se vedea casa învecinată. Avea becurile aprinse, uşa deschisă, iar în prag stătea o siluetă de om. Problema era încă fără soluţie. Defapt, ce mă deranja pe mine, aia e o problemă. Deci, dacă era să rezolv problema, trebuia să-i spun problema. Cugetam „Salut, aş vrea să nu te mai uiţi la mine aşa, e nedrept. Aşa cum? Ştii ce? Nu te mai uita la mine deloc, ok?”. Nu-mi plăcea. Se putea eventual rezolva şi într-un mod, să zicem, mai puţin direct? Gândurile mi-au fost întrerupte de o altă colegă care s-a apropiat de mine, coatele pe balustradă. Terasa era acum relativ pustie, atmosfera liniştită. „Salut Patric. Voiai să-mi zici ceva?” mi-a spus. Am tăcut. Eram puţin surprins că fata asta a dat semne de viaţă acum. Era drept, îi spusesem zilele trecute că aş vrea să vorbesc cu ea, mi-am zis că poate o minte feminină mă va ajuta în rezolvarea situaţiei ăsteia neplăcute în care mă aflam. Tăcerea mea a făcut-o să se explice, pe un ton mai confidenţial: „Ştii, mi-ai zis mai demult că vrei să vorbim…”. „Ştiu.” „Scuze că n-am putut atunci, trebuia…” bla bla bla. Când cineva îşi cerea scuze mie, mă predispunea, pe vremea aceea, la comportament de frustrat. Îmi venea să-i zic „A nu-i problemă, bine că ţi-ai aminti. Ce e? Te-ai plictisit înăuntru? E moartă petrecerea? N-ai cu cine ieşi la aer?”. Anunţ acum cu mândrie că nu mai sunt aşa. Cum ziceam, oamenii se schimbă. O întrerup din nou „Da. Am o problemă…”. I-am captat atenţia. „… cu o fată”. „Mă gândeam io”. Zâmbea. „Nu e ceea ce crezi.” „A nu?” „Nu” „Dar?””…E mai complicat. A fost ceva…” Zâmbea şi mai tare, şi-a pus până la urmă mâna la gură, în semn că şi-ar sprijini capul. Nu era sigură dacă m-ar fi deranjat zâmbetul ei şi aş fi preferat să fie serioasă sau nu. Oricum, o remarcasem, era un zâmbet inocent, nu mă simţeam deloc deranjat. Nu cred că a stat vreodată să se gândească de ce zâmbea auzind acele câteva cuvinte ale mele încă în-afara vreunui context, de ce muşchii ei, creierul ei reacţiona aşa la acei stimuli. Amintindu-mi de „semn”, am continuat „Mă rog, nu pot să fiu prea explicit, nu-ţi pot spune pe îndelete. Ideea îi că am o problemă în care şi eu şi tipa suntem implicaţi şi o pot rezolva dacă mă duc să vorbesc cu ea. Trebuie doar să-mi găsesc cuvintele potrivite. Şi aici am nevoie de ajutorul tău.” Fata, curioasă din naştere, voia mai mult şi dacă se poate, mai personal. M-a întrebat dacă problema asta se aseamănă cu ce am avut eu cu ea. Aşa a zis, „ce-ai avut tu cu mine… mai demult”.  Mă gândeam „Mai demult? Îşi bate joc?”. Tonul îi era foarte scăzut. Fiecare cuvânt pe care îl scotea se auzea mai încet decât precedentul. Şi totuşi, nu şoptea, iar eu, doar eu, o auzeam clar. I-am zis „Vezi pe omul ăla acolo, pe prag la vecini? De când ai venit tu tot stă acolo şi se uită la noi… Nu face altceva decât să se uite la noi.”. A urmat un mic moment de tăcere după care ea a continuat „De ce m-ai întrebat tocmai pe mine?” „Fiindcă mă ştii, mă cunoşti poate mai bine decât eu însumi, ştii de ce sunt în stare şi de ce nu”. M-am întors, simţeam nevoia să îmi mişc picioarele, să-mi recapăt ceva ce aveam să numesc mai târziu „echilibru”. I-am spus „Am avut un trecut cu fata asta şi ideea e că i-am trezit recent nişte gânduri nepotrivite, false, neadevărate şi deranjante despre mine”. Ultimul cuvânt m-a făcut să mă întreb dacă nu sunt cumva prea pretenţios, prea cine mi-s eu. Apoi, când am dat de „echilibru” din nou şi mi-am dat seama că nu e un monolog şi că defapt vorbesc cu colega de lângă, care mă ascultă cu atenţie, am asigurat-o „Şi nu, de o problemă de asta n-am mai dat până acum niciodată cu nimeni niciunde. Sunt pe teren necunoscut. De-asta ţi-am cerut sfatul.” Ea insista „Da’ ce-ai făcut de trebuie să fii atât de finuţ cu ea?”.”Îmi pare rău, nu pot să-ţi spun, e ca şi cum ţi-aş promite ţie că nu spun nimănui ceva şi dup-aia mă duc să-i zic lui Cutare cuvânt cu cuvânt.” M-am uitat spre vecini, silueta nu mai era acolo. „Deşi… nu i-am făcut niciodată vreo promisiune verbală… sau în scris… sau prin semne”. A suflat uşor în semn de râs. Am zâmbit şi eu, se poate că pricepea la ce promisiune mă refeream? Ştia? Părul ei era desprins, atârna pe lângă balustradă. Fără să-mi dau seama începusem să mă joc cu el. „E nasol, ştii? Faci ceva într-o perioadă în care clar nu eşti conştient de ce faci şi dup-aia te chinui mult şi bine să-ţi repari greşelile din trecut. Iar acum, pur şi simplu nu mai ştiu ce să fac.” Mă uit la ea „Înţelegi? Nu mai ştiu ce să fac!”. A plecat înapoi înăuntru fără să mai scoată o vorbă. Toată seara niciunul dintre noi nu a mai purtat nicio conversaţie cu nimeni. Stăteam amândoi, fiecare în grupuşorul nostru, nici nu ne prefăceam că suntem atenţi la ce se povesteşte. Oricum era târziu, unii mai aveau şi alcool peste limită în organism, multe lucruri puteau fi scuzate cu lejeritate. Îmi amintesc ultimele lucruri pe care le-am făcut atunci. Băieţii purtau o discuţie în contradictoriu despre gagici, cum că e sau nu e bine ca gagică-ta să fie colegă de clasă (eram toţi liceeni). Gagică, trăgeam eu concluzia, e un termen prost folosit în cazul de faţă, având în vedere cine discuta cu cine, dar în fine, m-am băgat şi eu cu două vorbe, sec, cu intonaţie generică. „Degeaba Cutare, să ai gagică în aceeaşi clasă cu tine e groaznic, mare greşeală, şi o ştim cu toţii.” Probabil participarea mea, după atâta pasivitate, i-a marcat sau… nu ştiu, dar au tăcut cu toţii când m-au auzit, băiatul care susţinea aceeaşi părere a mai tras un fum de ţigară iar eu m-am dus la culcare în linişte.

Iar în dormitor am găsit Poemele Anei, care mi-au oferit absolut tot ce am avut nevoie. Tot. Ce. Am. Avut. Nevoie.

Din lipsă de somn

Anul trecut, se întâmpla uneori să trebuiască să dorm şi să nu pot. Păţeşte oricine şi e sâcâitor, astfel încât au apărut tot felul de metode de a-l chema pe moş Ene şi pe la genele tale. Eu personal, după ce mi-am dat seama că număratul oilor nu ajută, am ales în asemenea momente să prind o idee de-a mea din vânt, una întâmplătoare, care îmi vine prima oară în minte, şi să continui, să încerc să o fac raţională. Plus să o formulez în cuvinte (fiindcă gândurile întâmplătoare nu sunt iniţial cuvinte, fapt ce mi-a scos un „uau” pe gură prima oară când am experimentat asta pe mine). Activitatea aceasta s-a dovedit groaznic de eficientă, după cum probabil veţi observa şi voi dacă staţi şi citiţi tot post-ul.

Mai jos sunt câteva nopţi, care mai de care.

Cum toată ziua desenasem pentru un proiect tot felul de obiecte din casă ( televizor, frigider, aragaz, uşă, pervaz etc.), noaptea, cum nu eram, vezi doamne, destul de obosit încât să adorm, creierul meu s-a gândit la un veceu. Cică „cum ar arăta closetul ideal?”. Cu siguranţă întâi şi întâi contează confortul pe care îl poate da, deci m-am gândit ce mi-ar plăcea mie cel mai mult să fac când, se înţelege, mă cheamă natura. Destul de simplu. Pentru mine, veceul ideal ar fi făcut doar din bani. La propriu. Bancnote peste bancnote, din plastic, din hârtie, după nevoi, lipite în aşa fel încât să îndeplinească toate funcţiile unui veceu normal. Un astfel de dispozitiv mi-ar aduce satisfacţie maximă la fiecare utilizare. Cred că vă daţi singuri seama de ce. Un alt dispozitiv eficient (pentru mine!) ar fi un borcan care să-ţi ţină inima în viaţă timp de circa 12 ore fără alte necesităţi. De ce? Fiindcă în fiecare dimineaţă aş putea să îmi scot inima din piept, cu grijă, să nu păteze uniforma de servici, şi să o pun la murat. Seara, după o zi de lucru excelentă, aş reveni la borcan şi mi-aş pune inima la loc, înainte de culcare, ca să nu uit cum e când îmi bate în piept.

Într-o altă zi fusesem iritat de o mândrie din-asta care dă pe dinafară, cea în care îţi iei plodul şi i-l arăţi lumii că „ptui pe el ce deştept e!” (fiindcă sunt muulte tipuri de mândrii care dau pe dinafară). Am trăit şi eu pe piele mea aşa ceva cu puţină vreme în urmă, însă atunci nu mă afectase la fel de mult cum m-a afectat în ziua aceea, la văzul unui copilaş de grădiniţă care, forţat cu mâinile de mă-sa cu grijă, să stea drepţi, cu hăinuţele line, să intoneze o poezie în altă limbă, una pe care fireşte copilul nu o înţelegea nici la nivel sintactic normal, dară-mi-te poetic, dar nu-i problemă, ştie „cum sună” şi deci, rupe gura târgului. Să nu mă luaţi greşit, micile serbări cu copilaşi sunt în regulă pentru mine, uneori chiar drăguţe şi frumoase, dar aici nu era vorba despre niciun eveniment de acest fel, pur şi simplu mama se plictisea cu cei de faţă. În fine, treaba m-a indignat şi la noapte n-am putut dormi. Rezultatul: o mică analogie. „Dacă îmi voi duce copilul într-o excursie la munte, îl voi ţine în poală noaptea să se uite la foc. Vom sta aşa mult timp doar noi doi, muntele, noaptea şi o cutie cu jucăriile favorite ale pruncului. Când se va plictisi şi nu se va mai uita la foc, voi lua o jucărie din cutie şi o voi arunca pe lemnele încinse, să ardă, ţinând copilul strâns în caz că va zvâcni. După ce se va calma, voi aştepta să se plictisească din nou, să-şi ia privirea de la flăcări, să-i mai arunc o jucărie. Şi voi repeta procesul până când copilul va înţelege ce înseamnă jucăria, ce înseamnă focul şi ce înseamnă timpul care va trece de atunci până în momentul în care îşi va aminti de acea clipă.”

Acum îmi dau seama că am stări foarte diferite, se schimbă de pe o zi pe alta. Următoarea reflecţie e asupra lui Platon, adică despre o parte din filozofia lui peste care dădusem în ziua respectivă. El zicea că cică toţi prizonierii din peştera lui, ăia care nu-şi pot întoarce gâtul, îi ştiţi, greşesc când spun că umbra cărţii e însăşi cartea, că e greşit să numeşti o formă obţinută din lipsa de lumină pe perete cum e numit defapt obiectul ce dă acea formă. Ei bine eu îmi ziceam în acea noapte, şi încă îmi susţin ideea, că Platon e cel care greşeşte. Omul defineşte ceea ce pricepe prin simţurile sale. Sunt multe lucruri pe care, asemenea prizonierilor, nu le vedem (încă) fiindcă nu ştim sau nu putem întoarce capul. Exemplele sunt multe. Am ajuns aşadar, după multe schimbări de poziţii prin pat, la concluzia că eu nu văd viaţa, că nimeni nu vede viaţa şi că fiecare ne mulţumim doar cu umbra ei şi nu adevărata ei existenţă, imperceptibilă simţurilor. Nu îmi trăiesc viaţa, îmi trăiesc umbra vieţii.
Într-o noapte frumoasă am stat să mă uit la stele. După contemplări clişeizate m-am trezit cu o fobie. Pur şi simplu nu (mai) pot accepta infinitul. Mă sperie. Am nevoie de limite. Mi-e grosolan de urât să ştiu că fiecare clipă putea să fie altfel, că în funcţie de ce fac, aleg o posibilitate, când posibilităţile sunt infinite, aleg o cale care duce spre alte căi care probabil nu se vor intersecta niciodată cu celelalte pe care le-am refuzat şi în mod sigur nu vor fi străbătute de mine altă dată. There is no turning back. Nu e vorba de regret, e vorba de decizii, alegeri pe care le faci nu ca să te schimbi pe tine ci ca să schimbi ce-i în jurul tău. Observând cât de mic sunt eu şi „cât de nelimitat” e spaţiul cosmic cu tot ceea ce conţine, am râs la ce gând mi-a venit atunci în minte: „Nu tu eşti dependent de univers, ci universul e dependent de tine”.

Viaţa e al naibii de ironică.

Timbres Of Ice

Trebuie să recunosc, în ultima vreme gusturile mele muzicale şi-au schimbat traiectoria niţel. Am început să-l ascult pe Klaus Schulze, arhicunoscut compozitor de piese „trance”. Nu e nimic genial în munca lui, zic eu, dar e o creaţie deosebit de frumoasă dacă e luată în întregime. Nici o piesă nu are un „moment de glorie”, întreaga compoziţie dă un aer de inspiraţie, o mână de ajutor pentru orice ai face. Muzica lui Schulze nu se bagă în seamă, ea e acolo pentru a completa. Mai jos aveţi una din favoritele mele.

Despre ecou

Văzându-mă cu cartea în mână, un coleg m-a întrebat odată ce citesc (e un obicei de care nu m-am lăsat – cititul pe unde apuc – odată cu venirea în studenţime, ba mai rău acum citesc şi în timpul cursurilor). Am vrut să-i răspund în glumă „Biblia”, dar m-am oprit ştiind că nu prea acceptă glume bisericeşti. I-am zis adevărul, „Metamorfozele lui Ovidiu”. „Foarte frumos!” a exclamat el. „Foarte frumos!”. Eram mirat, chiar ştia ce zice, despre ce vorbesc? Mi-am mai odihnit ochii pe privirea lui două secunde, apoi m-am întors la lectură.

Aleg să transcriu mai jos o mică povestire de-a lui Ovidius ăsta, da de mai deschid apetitul şi altora. E oricum, cel puţin pentru mine, o carte importantă despre care aş vorbi oricui oricând (cu excepţiile de vigoare), dovada o şi au anumiţi prieteni care s-au mai plimbat cu mine.

Odată, pe când urmărea cu laţurile să prindă nişte cerbi iuţi l-a văzut nimfa ecoului, care nici să tacă atunci când altul vorbeşte nu poate, şi nici să vorbească ea mai întâi nu ştie, îngânătoarea Echo. Pe atunci Echo era nimfă, nu un simplu ecou, dar totuşi gălăgioasă; gura ei, ca şi acum, parcă n-o folosea decât ca să poată repeta, din multe cuvinte, ultimele. Junona o pedepsise astfel, fiindcă adesea, când căuta să prindă pe nimfe în munte cu Jupiter al său, acesta o ţinea pe zeiţă de vorbă cu dibăcie, până fugeau nimfele.

Când a băgat de seamă, Saturniana a zis: „Să aibă slabă putere această limbă care m-a luat în râs şi foarte scurtă durată a vocii”. Şi a întărit ameninţarea prin faptă: Echo dublează ultimele sunete şi repetă ultimele cuvinte auzite.

Când l-a văzut pe Narcissus rătăcind prin păduri neumblate, s-a aprins de dragoste şi a pornit pe furiş pe urmele lui. Cu cât mai mult se ţinea după el, cu atât flacăra o încălzea mai puternic, la fel ca pucioasa, care, lipită la capătul unei făclii, atrage flacăra apropiată de ea. O, de câte ori a voit să se aproprie de el cu cuvinte ademenitoare şi să-i facă suave rugăminţi. Natura vocii sale o opreşte şi nu-i îngăduie să înceapă. Dar, ceea ce îi îngăduie, stă gata să audă pe Narcissus vorbind şi să răspundă, repetându-i ultimele cuvinte.

Din întâmplare copilul, răzleţit de trupa credincioasă de însoţitori, strigă: „E cineva pe-aproape?”. „Aproape” răspunde Echo. El rămâne încremenit de uimire şi, după ce-şi aruncă privirile în toate părţile, strigă cu voce puternică: „Vino”, şi nimfa la rându-i cheamă pe cel ce o cheamă. Se uită înapoi şi iarăşi nevenind nimeni, zice: „Fugi de mine?”. Şi primeşte înapoi tot atâtea cuvinte câte a spus. El mai întreabă şi, amăgit de vocea cealaltă, zice: „Să ne iubim”. Şi cu o voce cum nu va răspunde vreodată cuiva mai plăcut, Echo repetă „Ne iubim”. Îmbătată de propriile-i cuvinte, ea iese din pădure şi aleargă să se arunce de gâtul iubitului dorit. Dar acesta fuge şi fugind, spune: „Nu mă îmbrăţişa, mai bine să mor decât să mă las ţie”. Ea nu răspunde nimic altceva decât: „Mă las ţie”.

Dispreţuită, se ascunde în pădure şi de ruşine îşi ascunde faţa în frunziş. De atunci trăieşte în peşteri singuratice. Dar totuşi iubirea îi rămâne în suflet sporită şi mai mult de durerea neizbânzii, grijile veghetoare îi subţiază trupul ei vrednic de milă. Slăbiciunea îi zbârceşte pielea şi toată seva trupului i se risipeşte în văzduh. Numai vocea şi oasele îi mai rămân. Vocea i s-a păstrat; oasele se spune că s-au transformat într-o statuie de piatră. De atunci stă ascunsă în păduri şi nu mai e văzută în nici un munte. Este doar auzită de toţi, numai sunetul este ceea ce mai trăieşte din ea.

Dintr-un foc

Şi urâtul e real; aşadar să te fereşti de urât înseamnă să te fereşti de realitate.

Deci era o tipă care dansa între doi tipi, dintre care unul din ei era un prieten de-al meu care habar nu avea ce făcea. M-am pus lângă un perete şi am privit. După un timp au început să se adune lângă mine toţi „băieţii single” care mă ştiau. Se puneau în rând, lângă perete, ziceau un salut, ce faci, le gesticulam ceva groaznic de interpretabil şi lipsit de importanţă, stăteau o vreme să înţeleagă şi ei unde mă uitam atât de fix de nici nu îmi întorsesem capul când  salutasem (fără cuvinte că, vezi doamne, ca să vorbeşti într-un club trebuie să-ţi direcţionezi gura către organul auditoriu al partenerului de discuţie şi pentru asta ai nevoie de input vizual, ori eu nu mai doream niciun fel de input vizual de nicăieri), până într-un final când se dădeau bătuţi şi plecau. Zâmbeam subtil. „Haideţi băieţi, alinierea! Urmează să fiţi executaţi cu un glonţ în cap. O să vă macine creierul dar n-o să doară.” Şi am fost împuşcat.

Gelozia nu poate exista fără iubire. Nu poţi fi gelos pe colegul care tocmai a fost promovat în locul tău, dacă nu iubeşti beneficiile promovării. Nu poţi fi gelos pe vecina care şi-a luat un nou colier, dacă nu iubeşti colierul. Etc,etc. Exemplele sunt nesfârşite. Uite aşa am aflat eu că iubesc. Mister elucidat. Ar fi fost mai convenabil să învăţ lecţia asta mai demult, dar bănuiesc că nu le poţi învăţa pe toate la timpul lor (în ciuda expresiei arhicunoscută).

Prin urmare, când nu ştii sigur dacă iubirea îi implicată într-una sau alta, aplică gelozia. E urât dar funcţionează.

Paul Bond - Envy

The Hours

Dacă ar fi să recomand vreodată ceva cuiva, aş recomanda The Hours. Cartea, filmul, cartea legată de carte, muzica legată de film… orice. A reuşit să-mi scarpine atât mintea cât şi inima în acelaşi timp – un drog foarte rar şi nespus de plăcut. Mă gândesc să vă deschid apetitul şi vouă prin extracte (nu mă apuc să zic cu cuvintele mele ce şi cum, fiindcă nu ştiu s-o fac bine şi oricum au făcut-o deja alţii pentru nevoiaşi). Filmul nu durează neobişnuit de mult, cartea nu e groasă, merită să îţi sacrifici puţin timp pentru experienţa asta.

-Da, spune Angelica. La cinci ani deja, îşi poate simula entuziasmul grav pentru sarcina îndeplinită, când, de fapt, ceea ce-şi doreşte cu adevărat este ca toţi să-i admire munca şi s-o lase liberă apoi. Quentin îngenunchează cu pasărea în mână şi cu o infinită delicateţe o pune în iarbă. Oh, dacă bărbaţii ar fi brute şi femeile îngeri – dacă totul ar fi atât de simplu.


-Richard. Ai scris o carte întreagă.
-Dar aproape totul a fost lăsat în afară, aproape totul. Şi apoi am lipit un sfârşit şocant. Oh, ei bine, eu caut să fiu înţeles, cu adevărat. Doresc mult, prea mult, nu-i aşa?
-Da. Bănuiesc că da.
-M-ai sărutat lângă iaz.
-Acum zece mii de ani.
-Se întâmpla încă.
-Într-un anume sens, da.
-În realitate. Se întâmplă în acel prezent. Asta se întâmplă în acest prezent.
-Eşti obosit, dragul meu. Trebuie să te odihneşti. O să-l sun pe Bing, să mă interesez de medicamentul tău, bine?

Mai învăţ şi lucruri folositoare

Mergeam pe stradă, pe timp de noapte. Povesteam cu un vultur cu pene negre, deşi nu s-a considerat niciodată aşa ceva. El zicea că e un papagal. Ne îndreptam spre culcuşurile noaste după lungi vorbării amuzante şi zeci de glume, majoritatea proaste, dar de la care oricum râdeam fiindcă. Doar fiindcă. Cum gaşca se spărsese, am rămas doar noi doi şi era clar, cumva ne-am comunicat că nu mai aveam chef de distracţii.
Am încercat să-i spun despre un lucru interesant care îl descoperisem nu cu mult timp în urmă despre mintea umană, cum că noi putem să ne închipuim că auzim ceva fără ca timpanele să se mişte un nanometru, că noi, dacă am auzit odată o gamă la un instrument, dacă am auzit cândva fiecare notă în parte, e posibil să visăm un cântec întreg nemaiauzit de nimeni niciodată, apelând doar la memorie şi aranjând amintirile notelor într-o ordine anumită. Şi mai important, că o putem face în mod involuntar şi deci putem spune că mintea umană s-a născut ca să creeze ceva nou din ceva vechi, ca şi cum ar fi o necesitate biologică. Companionul meu însă nu a fost deloc interesat de gândirile mele aşa că m-am lăsat păgubaş în scurt timp.
S-a apucat să-mi spună istorie, lucruri despre războaiele mondiale. N-am înţeles niciodată cum pasionaţii de istorie niciodată nu arată o implicare personală în ceea ce fac. Un pasionat de pictură, să zicem, ar vorbi despre acel domeniu cu o clară afecţiune. Ar lăuda un cutare maestru, ar aprecia o nuanţă etc. Pasărea asta de noapte în schimb, ca toţi pasionaţii de istorie pe care am ajuns să-i cunoscut cât de cât, nu dădea niciun semn de căldură. Era rece ca gheaţa, spunea lucrurilor pe nume, sec. Şi de ce să te legi când vorbeşti de războaie dacă nu de moarte? „Ăla a murit împuşcându-se în cap.”. Niciodată nu a insistat asupra unui subiect, unei idei. Le spunea rând după rând, total detaşat, lucruri pe care le ştiam, altele noi, unele total aberante (deşi nu i-am zis ce cred, n-aş fi putut da argumente obiective cum făcea el) ca şi cum ar fi fost un reporter care doar îşi face meseria de a informa lumea, nimic mai mult.
La un moment dat, n-am mai rezistat asprimii lui şi i-am zis despre o carte a lui Cezar Petrescu legată de război. Nu prea le avea cu cărţile aşa că a trebuit să-i rezum o secvenţă care mi-era întipărită demult în minte. N-am făcut-o prea bine, dar a funcţionat, vulturul s-a înmuiat. Reacţia:
-Mda păi în general poveştile inspirate din realitate devin cele mai bune drame.
-Să înţeleg că tu consideri viaţa o dramă?
Ridicând sprâncenele stufoase, şi-a holbat ochii mari şi negri la mine. După o clipă mi-a răspuns:
-A nu… numa’ zic.
Am zâmbit. I-a trebuit o săptămână, cinci zile şi trei beri ca să se deschidă.

În lumea asta sunt mai mulţi oameni cum se cade decât s-ar zice, atâta doar că ştim să-i scoatem în evidenţă exclusiv pe cei negativi. Şi asta se aplică la orice, nu doar la persoane. Observăm numai ce ne deranjează; dacă suntem confortabili nu apreciem cauzele care ne dă acea stare de confort. Generalisim vorbind; desigur că există excepţii, mereu există. Mintea care am dezvăluit-o în noaptea aceea e una dintre ele, ea mi-a amintit cât de ignorant pot fi uneori. Stau şi mă gândesc, cred că acum pricep de ce s-a considerat tot timpul un papagal şi niciodată un vultur,

diferenţa esenţială constă în culoare.

Doar coarde

Uite genialul, chiar acolo.