Patrick's Blog

"Cea mai mare dovadă de dragoste pe care o putem da unei girafe este de a-i tricota un fular."

Etichetă: 2010

Am incercat in mai multe randuri sa zbor

După o zi grozavă de primavară şi plină de nimicuri importante, aflat întro cabană nu tocmai departe de oraş, cu puţin chef de somn dar mult chef de stat întins întro lume de vis, văzut-am un raft vechi cu cărţi uşor prăfuite. Acolo gasit-am Cartea de la Jucu Nobil de Mircea Petean. Am deschis-o aleatoriu şi după ce citisem câteva rânduri, ştiam că urma să nu o mai pun înapoi pe acel raft niciodată. Am comis o nelegiuire, asta am făcut. Dar ca să mă înţelegeţi mai bine, m-am gândit să împart Poemele Anei cu voi.

Poemele Anei


I


memoria mea este un cimitir de zei păzit de cuvinte

relicve ale unei postmoderne mitologii

 

am încercat în mai multe rânduri să zbor

– avându-te alături –

cu astfel de „aparate”

 

le-am încercat retuşat prins in poemele tale

Ana

ca în montura inelului meu de logodnă

 

II

 

m-ai urmat fără ezitare atunci

când am tăiat vad in valurile copilariei

 

„nu mai e singur” – şuiera vântul

zeii s-au privit cu nedumerire

(căzuseră deja in dizgraţie)

soarele s-a-ntunecat o clipă

clopotele văii băteau a uimire

în casa cu acareturile curtea si grădina alor mei

se agita o mare de voci si cuvinte

 

te-ai strâns în mine privind în jur cu teamă prietenoasă

 

în liniştea care s-a lăsat

plopii îşi scuturară frunzişul

aidoma unor steaguri de nuntă

era limpede – primeam încuviinţarea ieşirii din

singurătate –

erai adoptată

 

III

 

de cum te-ai apropiat

– înaltă şi dreaptă smerenie –

cu adevărat fiinţă născută

în ţara celor o mie şi una de izvoare

purtând pe frunte însemnele pădurii

 

un nod de lumină albastră

fulgeră peste leşul râului

îmbălsămat cu fuior

şi cu flori de salcâm şi de regina nopţii

 

IV

 

ţi-ai pus sigiliul pe carnea solarelor dealuri

mai mici decât cei mai înalţi plopi

stăpânite de un duh sceptic

plantate cu stâlpi de beton

şi haşurate cu garnituri de sârmă ghimpată

aidoma funestelor lagăre

 

în adâncitura şoldului unei coline

ai primit cu o bucurie speriată

botezul iniţierii in misterele solare

 

erai o şcolăriţă spăimoasă

alături

o lumânare aprinsă la căpătâiul unui copil

 

V

 

mă sărutai şi fugeai pe insulă

trăind în două bărăganul de varză

de pe fostele domenii ale Academiei

strigând – „ei hăbăucule”

 

îmbrăţişarea noastră smulgea insula din rădăcini

ea începea să plutească

noi rupeam o bucată de cer

pe care o foloseam drept pânză

 

ancoram în dreptul casei părinteşti

unde primeai binecuvântarea bunicii

al cărei nume îl porţi

şi urările de bine ale străbunilor

 

VI

 

ţi-ai zgâriat picioarele în murii miriştilor

pătate cu ulei ars şi cu vaselină

şi din urme de şenile ai cules

maci şi albăstrele pe Prunduri

 

deşi tot muntelui ai continuat să aduci rugăciuni

 

între salciile de pe malul de lut crud

pe iarba rară moale şi răcoroasă

ca pielea şarpelui

oficiai cu gravitate misterele umbrei

 

eram un şcolar sârguincios

în preajmă

trestiişul încerca în zadar să înfrângă asaltul porumbului

 

VII

 

ca două săbii scoase din teaca ploii

străluceau trupurile în lumina umedă

aidoma buzelor noastre

 

micile altare ale ciupercilor

şi ale bureţilor de rouă

adânc insinuant mirositori

 

ţepi de măceş în carne şi flori la ureche

dealul se înalţă-n priviri

la un punct în eter nesilit se-ncovoaie

 

fuiorul vesteşte nuntă-n cer

 

sora mea fraţii mei ceilalţi

în Gropi cu margini bătute în fragii atâtor veri

i-am întâlnit şi abandonat

 

rugi de fum peste fânaţe coapte

 

VIII

 

am trecut împreună podeţul de bârne putrede –

i se uscase râului braţul

cu care învârtise cândva roţile morii

pentru c-a furat ouă de rândunică oare –

şi ne-am risipit în parcul Castelului

unde n-am întâlnit nici bănci nici alei pietruite

nici busturi de celebrităţi defuncte

cel mult nişte petice de iarbă

cărări vagi un pavilion părăsit

caţiva pini şi molizi un nuc american jupuit

 

şi ce mult am fi vrut să ne pierdem

 

când ne-a ieşit în cale un infirm

(ce te costă s-afirmi că lemnul cârjelor sale

înflorea ca două tufe de trandafiri)

care la întrebările noastre a răspuns

că-n somnul Castelului doarme o fată bătrână

 

IX

 

chiar sub ochii noştri pădurea

– un miez de pădure lipsită de primejdii –

se metamorfoza în cuvânt

 

am aşteptat răbdători împreună

ca fructul ploii să se pârguiască

în lumina acelui cuvânt

 

am adus jertfe pe altarul bucuriilor simple

am deprins mersul gesturile şi obiceiurile

primilor oameni sub streaşina acelui cuvânt

 

am visat une vie sans reproches

sărutându-ţi zâmbetul de-o enormă tristeţe

sub acoperişul în formă de ▲ al acelui cuvânt

 

X

 

pe ruinele casei unchiului din Bărc şezum şi deplânsem

ravagiile lipsei de prevedere risipei şi lăcomiei

 

era o casă ambiţioasă

era o casă unică

era casa din vis

înconjurată de plopi

ca de-o orchestră simfonică

şi-avea un cat nelocuit

decât de hulubi şi de bufniţe

 

s-au înnoit vremurile

s-au învrăjbit fraţii

pământul s-a sălbăticit

acareturile au căzut în paragină

unchiul a pierit

după ce fu vânturat ca un ciulin

pe bărăganul istoriei

familia i s-a risipit

casa rămase pe veci neterminată

 

semnul de doliu al unei păsări

pe craca singurului prun rămas în picioare

în livada prăbuşită

 

(Jucu de Mijloc, vara anilor 1982, ’83, ’84)

Oglinda in oglinda

Cand doua instrumente favorite sunt folosite de o minte favorita…

Piesa a fost aleasa si ca soundtrack pentru filmul „Wit”, care mie mi-a placut mult (poate prea mult).

Puterea intamplarii intamplatoare

Deschid azi calculatorul si vad pe mess un tip cu un blog la status. Imi zic „Ioi, blogu’! De cand n-am mai scris pe el.” Luand in vedere si faptul ca intrarea precedenta e usor deranjanta, am decis sa scriu despre ce am facut in restul vacantei de vara, ca doar nu m-oi apuca sa invat acum.

Unii cititori intamplatori ai acestui blog stiu ca acum am trecut pe ultima clasa de liceu. Pentru cei care sunt mai tineri decat mine, asadar, sugerez sa nu isi incarce vacanta dintre clasele 11-12, sa lase stresul pentru altii, ca doar urmeaza un an intreg sa studieze, sa se pregateasca  si sa recapituleze pentru vestitul bacalaureat. Eu asa am facut. Urmeaza sa vad rezultatul. Gasiti un motiv oarecare sa renuntati la meditatii, daca e nevoie. Eu, de exemplu, am renuntat la orele in particular din clipa cand am primit o invitatie la nunta cu numele meu frumos gravat pe plic. Pana atunci nu fusesem invitat personal la o nunta (de regula, parintii erau invitati iar eu intram doar fiindca faceam parte din familie) asa ca imi pusesem un pariu in minte. Adesea fac pariuri cu cine apuc (uneori chiar cu mine insumi) legate de orice. Atunci imi pusesem pariu ca daca o sa fiu prezent la nunta respectiva, daca voi reusi deci sa imi conving parintii sa ma lase, sa conving parintii unei posibile insotitoare sa o lase, sa o conving chiar pe insotitoare (caci si asta era discutabil) etc. , atunci nu voi renunta la meditatiile curente. Eram atunci foarte indecis in ce directie profesionala sa o apuc si era de inteles sa am anumite indoieli legate de ce ore sa iau, care meritau si care ba. Asadar, acest pariu avea, intr-un mod comic, sa-mi decida soarta. Cu multa seriozitate m-am dus intai la parintii mei, sa vad ce aveau sa zica. Argumentul meu era ca nu mi-ar strica niste relatii in plus. Raspunsul lor rezumat a fost: „Mai, asa e… dar nu.” Pierdusem pariul la primul pas, si fara doar si poate am renuntat la orice metoda de studiu pe intreaga perioada de vara.

Liber fiind, imi venise pofta de calatorit. Ma hotarasem intr-un final sa ma duc la un festival unde concertau o trupa care mie imi placea pe vremea cand aveam plete. In plus de asta, fusesem invitat de o persoana care stie sa se faca nerefuzabila. Cu multa seriozitate m-am dus la parintii mei, sa vad ce aveau sa zica. Argumente  aveam multe, dar niciunul solid. Intr-un final au consimtit, cu conditia sa ii sun zilnic. Zis si facut, m-am dus cu trenul pana la locatie, am fost blestemat de un analfabet pe drum ca de ce i-am mancat foaia cu care el cerea in scris ajutor financiar, mi-am montat cortul (singur, caci putinii flacai pe care ii invitaseram sa ma acompanieze in excursie refuzasera din diverse motive, iar baietii pe care ii cunosteam acolo aveau treburile lor) si m-am bucurat de spectacol (caci a fost intr-adevar un mare spectacol).

Intr-una din zilele acelea m-am dus sa fac o vizita la domnitele dansatoare (caci, am uitat sa precizez, festivalul era unul de tip medieval in care toate ONGurile Romaniei se inghesuiau sa participe, intr-un fel sau altul, la alcatuirea spectacolului). Acestea, spre amuzamentul meu (deloc pretentios), stateau toate intinse pe burta sau pe spate, una langa alta, asemenea cremwurstiurilor intr-un borcan rasturnat orizontal. Era de inteles acest comportament colectiv, caci caldura era mare in acel sezon, iar domnitele aveau sarcini tare obositoare si uniforme (fuste) tare incomfortabile (am presupus eu) si neadecvate pentru climatul de atunci. (Conflictul venea din faptul ca nu exista conceptia de incalzire globala in evul mediu, trasei eu concluzia). Era de inteles ca aceste dansatoare trebuiau sa profite de orice pauza cat mai mult, chiar daca asta insemna sa se intinda pe primul spatiu liber pe care il vedeau. Din cand in cand cate o domnita isi mai ridica cate un picior sa se aeriseasca, ridicand lungile fuste totodata in bataia prea lina a vantului, spre a atrage, neintentionat, atentia tututor oamenilor de pe acolo care venisera sa piarda vremea asemenea mie. (Putini la numar, cei drept, caci acel spatiu era usor restrans, un fel de back-stage). La asemenea gesturi, cand picioarele se ridicau prin apropierea mea (caci era un intreg covor de domnite „lesinate”) interjectam cu voce tare (nu prea tare ca sa nu deranjez odihna celor din jur) un „wow” gen „era cat pe ce sa ma injunghii cu un papucel” (majoritatea talpilor acelor femei erau admirabil de mici, sau cel putin asa mi se pareau mie), spre amuzamentul tuturor celor in stare sa zambeasca. Imi si spusesem ca de nu eram cu un scop acolo, de nu aveam o cunostinta in acel grup de dansatoare, m-as fi rusinat si as fi facut stanga imprejur, atat de bizara mi se parea scena. Si printre acele domnite supraostenite am zarit atunci una din cele mai frumoase fete pe care le-am vazut in viata mea. Inafara de grupul cu care stateam de vorba, doar ea mai statea netolanita pe un scaunel si deci era normal sa o observ. Ma cunostea, fireste, caci -trebuie sa marturisesc- acolo ma simteam ca un fel de vedeta. Cam toate mi-au dat impresia ca ma cunosc (cel putin dupa nume), sau aveau sa ma cunoasca, numai fiindca faceau parte din anturajul unei cunostiinte de-ale mele care facea parte din acel grup de dansatoare medievale (recititi fraza de cateva ori daca nu ati inteles, ca mai bine nu stiu sa scriu). Prin urmare, acea fata de om, extrem de frumoasa si feminina ce-i drept, imi atrasese la prima vedere atentia doar privindu-ma pentru o clipa, lucru ce eu il consideram doar o inventie  a poetilor. Eram lipsit de vreo intentie. Consideram ca nu se cuvine sa intru in vorba cu ea. Venisem acolo cu un singur scop si nu aveam niciun interes sa formez alte relatii decat cele pe care le aveam. Insa. Mereu e un insa. Insa, la un moment dat, in timp ce fumam pasiv si ascultam o discutie putin interesanta, remarcasem un lucru suparator la fata aceea. Nu doar ca era obosita, dar era si trista, dezolata. Avea o expresie a chipului prea serioasa ca sa fie doar obosita sau doar plictisita. Cu siguranta, imi ziceam eu, in clipele cand ma privea ii treceau prin minte fel de fel de ganduri pe care nici un emo nu si le poate inchipui. Tocmai in acel moment trecuse Jesus pe langa ea care, din cate auzisem eu, spusese mai in gluma, mai in serios „Fata draga, nu fi trista.” urmat de inca cateva vorbe pe care nu le-am putut descifra, dupa care si-a continuat drumul. Jesus, fireste, nu era chiar Jesus, ci un barbat cam de 30 de ani, cu plete mari si barba deasa ce purta o roba alba medievala. Barbatul reprezenta un misionar sau calugar catolic, trasesem eu concluzia, insa toti cei care venisera sa se bucure de spectacol il poreclise astfel pe buna dreptate, in opinia mea. La auzele vorbelor lui Jesus, cum ziceam, mi-am zis ca nu sunt doar eu batut in cap, fata chiar pare trista. Aici a aparut incalcarea de conceptii personale. Cea care imi zicea ca nu se cuvine sa intru in vorba cu ea sa batea cap in cap cu conceptia care imi zicea ca o fata atat de draguta si tanara nu trebuie lasata niciodata sa se intristeze. Planuiesc sa fac amendamente la conceptiile mele de-acum incolo. Atunci insa, a doua conceptie era, dupa cum se astepta, „mai de aur” si alesesem sa o incalc pe prima. Am sters-o din grup fara sa zic nimic, mi-am luat un scaunel si m-am asezat langa ea. Ea m-a intrebat da cum de am renuntat la discutia aia de grup pentru ea, eu vroiam sa facem cunostiinta, uitand ca ea deja ma cunostea (Ulterior cerusem numele de la altcineva, sa nu mor prost). Intrebarea m-a bine dispus, gandindu-ma la enormitatea banalitatii discutiei ce se purta. Fireste, nu am putut raspunde sincer la intrebare, asa ca am scos ceva pe gura evident neadevarat dar amuzant, „o gluma de get-away” cum ii zic eu. Se vedea ca o apasa ceva, dar nici nu vroiam sa stiu ce. Eu eram acolo doar ca sa fac glume si sa deschid mici subiecte inocente de discutie, la care ea raspundea cu zambete abtinute si propozitii neumflate. Ii alcatuisem un vag portret psihologic dupa fiecare gest pe care il facea si fiecare vorba pe care o sufla, portret care imi zicea ca singurele ei calitati (si astea psihologice) sunt sinceritatea si placerea de a gandi. Imi ziceam apoi ca sunt un prea mare critic, ca eu la varsta ei nici macar astea doua calitati nu le aveam, sporindu-mi si mai mult buna stare (eu ma bine dispun in genere cand apare ironia). Stiind cam cum gandeste am aflat cam ce fel de glume prind bine, insa niciuna din incercari nu mi-a adus un ras atat de mare pe chipul ei ca cel format de soarta. I-am pomenit nu mai stiu ce de Jesus. Afirmatia o inveselise putin, stiind exact la cine ma refeream. Imi explica zambind usor:

-Nu e Jesus! E un episcop din… (memoria nu ma ajuta sa continui)

-Cum spuneam, zic eu voit ignorand explicatia. Deci Jesus…

-Nu  e Jesus!

-Ba e, ca arata exact ca el. Numa’ crucea ii lipseste.

Si a inceput sa rada zicand:

-Ce chestie, tocmai ma intrebase daca nu i-am vazut crucea.

-Ha!

Erau deci, aceste cuvinte acelea pe care nu le putusem descifra eu atunci. Am inceput si eu sa rad, dar nu prea mult caci fusesem rapid fulgerat de frumusetea ei. Daca mie mi se parea draguta cand era obosita si serioasa si dezolata, apai acum era divina! Mi-am zis un „wow” gen… wow, dupa care au fost chemate toate domnitele pentru o schimbare de plan, inclusiv stimata zeitate. S-a ridicat de pe scaun zicandu-si mai mult pentru sine „Uff! Ce mai e si acum?!”, iar eu m-am retras, multumit fiindca imi indeplinisem misiunea. Nu era loc de niciun adio, nici n-a fost candva. Un singur lucru regret, cunoscandu-mi memoria, ca n-am abilitatea de a desena portrete. Noaptea acelei zile am petrecut-o ascultand Eppur si Muove, amuzandu-ma de mica parte din public care nu stia ce tot indruga cantaretul la microfon. Imi facusem si un camarad care sa imi tina de urat pe tren la intoarcere, camarad ce nu era in stare sa omoare o musca. La propriu. Il deranja o musca pe tren, ii zic sa o omoare, el se fastaceste. O omor eu, el se fereste de „corpul victimei” sa nu cumva sa-l atinga. Orice se intampla, eu vedeam cu haz.

La scurt timp dupa  marea mea aventurare columbiana, parintii decisesera ca nu mi-ar strica niste bai sa ma relaxez si sa ma fac mai sanatos etc. etc. Intr-o zi cand ma dusuleam la acele bai intra un batran in incapere (dusurile erau separate pe sexe in doua incaperi). Era malac si cu par lung. Atat puteam sa deslusesc cu ochii mei miopi printre siroaiele de apa ce-mi curgeau pe fata. Cand a intrat sub dus a inceput sa se planga ca e prea rece apa. Imi ziceam „Chiar mereu e un babalac care sa se planga de asta aici”, desi vocea imi suna familiara. Dupa scurt timp, vazand ca eu tocmai ma terminasem de samponat, babalacul malac si cu plete ma intreba:

-Ma pustiule, stii ce-i aia pomana?

-Stiu, zic eu cu indiferenta.

-No nu-mi dai si mie de pomana, sa ma spal pe cap putin?

Se facea ca in acea zi samponul era pe terminate si mai trebuiau doi insi sa se spele pe cap dupa mine, insa, mai mult din politete si cu o usoara indignare, luasem samponul sa ii picur putin in palma batranului. Intre timp mintea mea tot incerca sa asocieze vocea cu o persoana, dar nu reusea. Dupa ce ii picurasem doi stropi de sampon, m-am indreptat spre iesire auzindu-l pe el spunand in spatele meu „Stie ce-i aia pomana!”. Mi-l imaginam aratand palmele impreunate la ceilalti barbati de la dusuri, care zambira toti. Atunci imi picase fisa. Omul era insusi Florin Piersic! Venise sa se trateze la bai cu nevasta (probabil). Dupa ce iesi din dus, l-am vazut cu ochelarii pe nas. Era intr-adevar el, se lasa pozat de telefoane mobile alaturi de fani, mai dadea un autograf pe ici pe colo. Era plin de voie buna, nu ca „starurile” de azi, care se feresc de fani si ii dispretuiesc. Nu, el statea sa le faca tuturor pe plac, fara graba. Eu eram mandru caci stiam ca in acele poze aparea cu parul curat gratie mie. Si uitasem de zgarcenie.

In fine trebuie sa revin la studiat. Mi-am luat eu liber vacanta asta, dar cu un pret.

Nota: Psihologia inversa e o prostie, oamenii tot vor sa discute pe mess cu mine cand scriu chiar si cand pun la status ca vreau sa fiu deranjat.

Nota 2: Diacriticele lipsesc fiindca nu folosesc calculatorul meu. Imi cer scuze.

E o vara ploioasa

Însăşi natura mă împinge sa scriu asta.

Era vară (aţi ghicit) şi gândurile se îngrămădeau în mintea mea cu zecile, asemănator norilor negri de pe cerul acelei zile nu tocmai fericite. Mă gândeam „De ce fac asta?”, întrebare tare periculoasă pentru un drum până la şcoală. Adesea mă cufund în gânduri prea tare pentru a îmi da seama ce se întâmplă în juru-mi. În cazul mersului zilnic la şcoală, îmi programez picioarele să înainteze câte unul pe rând şi apoi las totul pe pilot automat. Pericolul apare când traversez o stradă. Sunt un om care zilnic e înjurat. Iar la întrebări de tipul „De ce fac asta?”, pericolul se agravează deoarece e un lucru care mă duce la îndoirea propriei existenţe (la figurat :D). Zăpăceală totală e, aşadar, în mintea mea în anumite momente. În acea zi însă, norocul mi-a aruncat în cale o şansă de a ocoli înjurăturile şi clancsoanele previzibile. Era, fireşte, doamna dirigintă cu un taxiu (BTW, „taxi” e pe lista cuvintelor folosite în limba română pe care le urăsc). După ce fusesem decuplat de la sursa de îngrijorare, devenisem cât de cât comunicativ. Graţie aceastei dorinţe de comunicare sau talentului dirigintei care profesoară de română este, răsărise din poşeta ei o copie chinuită a revistei şcolii din acel an, încă „nepublicată”, revistă în care fiecare se rupe în talent să scrie un articol, două, trei. După cum era de aşteptat, diriginta a ales să îmi arate întâi articolul meu, un articol care nu era articol şi în niciun caz nu era de arătat. Desigur, părerile mele sunt mereu scrântite şi deci, nu am fost uimit să văd că ea nu avea aceleaşi consideraţii. După această întâmplare auzisem replica ce îmi făcuse ziua: „Şi să-ţi arăt ceva ce nu-i legat de noi.” Firesc mi-am zis că prin acel „noi” se referea la liceul din care eu făceam parte, însă pagina care mi-a arătat-o era chiar despre un bun coleg de clasă. Aşadar era un „noi” mai restrâns, sau mă înşel?

Şi deci, era vară şi gândurile se îngrămădeau în mintea mea cu zecile, asemănator norilor negri de pe cerul acelei zile nu tocmai fericite. Eram îmbrăcat la costum, cu o cămaşă puţin prea largă pentru minusculul meu corp şi cu o floare oarecare de trandafir în mână. Puţin îmi păsa cum arătam, aveam o datorie de făcut. Văzând că s-ar putea să plouă, am mărit pasul ştiind că n-am umbrelă şi să ud hainele ar prost-dispune anumite persoane. Însă întreaga propoziţie de mai sus e falsă. Nu doar că îmi păsa de cum arătam, având grijă să nu calc în vreo baltă uitată de ore, ci nici nu o făceam din datorie. După atâtea zile am ajuns la concluzia că o făceam ori din prostie ori din nebunie, două lucruri care adesea pot fi confundate. Mi-e cu putinţă oare să spun care era motivul pentru care fugeam ca disperatul cu un trandafir în mâna printr-un Cluj ploios? Era, desigur, o fată. Mereu e o fată. Intenţia era să mă duc la ea acasă, pe neinvitate, şi să-mi cer iertare pentru nedreptăţile pe care i le făcusem, indiferent de cine altcineva putea să-mi audă scuzele aşa-zise intime. Planul fusese conceput întrun moment. Trandafirul nu era al meu, haina nu era a mea, tot ce aveam EU era dorinţa şi determinarea. Mi se dăduse şansa să fac ce vreau pentru treizeci de minute şi aveam în mână un trandafir. Cum să nu mă gândesc la ea? Ce altceva puteam face în oraş cu un trandafir timp de treizeci de minute? Convins că motivele mi-erau suficiente, nici nu am stat pe gânduri. După o călătorie „umedă”, ajunsesem la locul propus. Eram ud, zgâriat de ţepii trandafirului, înjurat de mama focului dar pregătit pentru cele ce urmau să se întâmple. Mă uitasem la ceas, însă nu îmi amintesc cât arăta. Probabil nici atunci nu am conştientizat cât era ceasul, timpul atunci era măsurat în bătăi de inimă, inimă care săraca nici nu ştiu dacă bătea atât de tare din cauza efortului depus în alergare sau din cauza emoţiei, emoţie care, ţin să precizez, n-am trăit-o veci (nu că ar fi fost puternică, ci diferită faţă de cea care ai avut-o când erai mic şi trebuia să te prezinţi pe scenă în faţa unui public grandios de mămici şi tătici – până atunci chiar credeam că acela e singurul tip de emoţie şi că, prin urmare, emoţia e un sentiment copilăresc. cat de „greşit” eram!). Mă tem că respectul pentru acea fată nu mă lasă să detaliez clipele ce urmaseră dar bănuiesc că e suficient să zic că, întrun final, mă întorsesem acasă cu trandafirul în mână. Bănuiesc că e în natura omului să nu aprecieze anumite sforţări ale unui individ renegat, din simplul motiv că acesta e etichetat ca atare.

Cum spuneam, era vară şi gândurile se îngrămădeau în mintea mea cu zecile, asemănator norilor negri de pe cerul acelei zile nu tocmai fericite. Îmi ziceam „Oare ce face?”. Era desigur vorba de o fată, o altă fată faţă de care nu aveam nicio datorie decât să am grijă să mă vadă mai des de dragul nostru, al meu şi al ei. Mi-o imaginam atunci agăţând rufe proaspăt spălate la uscat, întrun mediu alpin perfect. Nu că ea ar fi spălat vreodată rufe. Imaginea se datora cărţii pe care tocmai încetasem să o citesc, probabil, dar era o imagine atât de relaxantă că doar un tunet îndepărtat m-a readus la realitate. De eram în hamac probabil că m-ar fi readus şi cu picioarele pe pământ, la propriu. Într-adevăr, atât sunt de adâncite, stânjenitor de adâncite, gândurile unui băiat implicat întro relaţie „la distanţă”. Căci da, din toate femeile de pe lume, eu alesesem să mă îndrăgostesc de una pe care mi-era dat să o văd din an în Paşte. Uneori îmi doresc să nu fi fost ea atât de prostuţă să guşte din avansurile mele şi deci, să nu se implice niciodată întro relaţie de orice fel cu mine, însă draga de ea dovedea a fi exact ceea ce cuvântul „prostuţă” descrie. Eram conştienţi că nu ne vom vedea prea des şi ea ce conchise atunci? Un pact! Un pact care zicea să nu ne indoim niciodată de loialitatea celuilalt (da, exact cuvantul „loialitate” l-a folosit) şi dacă totuşi o vom face, să sunăm de-ndată să ne lămurim unul pe celălalt. Obişnuiam să ne prostim cu jocuri puerile, însă acesta nu era unul din acele jocuri, după cum aflasem eu după câteva luni. După acele câteva luni deci, stăteam şi mă gândeam oare ea ce face acum, oare norii ăştia o să ajungă şi la ea, oare, oare, oare. Şi eram asaltat atât de des de soldăţei „oare” (ca să fim in ton cu limbajul jocului) încât odată mi-a venit în minte întrebarea cât se poate de serioasă: „Oare de ce fac asta?”.

In speranta unei veri cu soare

Nu serios, nu mai vrem ploaie! Ne-ai udat cartile, ne-ai inundat cluburile, ne-ai distrus sanatatea… Ne-a cam ajuns. Asculta asta. Daca iti place si mai vrei sa auzi lucruri asemanatoare, apai fa Domne vara vara. Bine? Te rog eu.

Nota: New youtube uploader sucks.
Nota2: De-acuma voi scrie cu diacritice. Promit!

Daca asta ar fi ultima zi

Karl Briullov - Ultima zi a Pompeiiului

Karl Briullov - Ultima zi a Pompeiiului

(sper ca n-am gresit cu traducerea numelui picturii)

M-am sculat azi cu visul in cap. Sa facea ca acolo urma sa mor, fara dubii si eu stiam de asta. Nu mai tin minte detaliile, nici nu sunt importante. Important este ca ce imi trecea mie prin cap in timp ce dormeam nu se numeste cosmar, ci vis. Eram super linistit, ceva gen „A, urmeaza sa mor? Ok”. Defapt, e unul dintre cele mai neobositoare vise pe care le-am avut, avand in vedere ca am dormit doar 6 ore si acum sunt cat se poate de treaz (de precizat ca n-am baut cafea in viata mea si nici nu am de gand sa o fac in viitorul apropiat). Acuma, ce-i veni la subconstient sa imi arate una ca asta? Nu stiu. Si nici nu stiu de unde vine atata multimire de sine, ca daca chiar ar fi vorba sa mor acum, as face pe mine, nu alta. Ce am reusit insa sa inteleg (daca visele sunt vreodata de inteles si nu doar niste aberatii ale creierului obosit) este ca mai am multe de facut, multe care pot fi facute doar intr-o zi, insa nu le faceam pana acum fiindca nu vedeam in afara cutiei. Mi-am dat seama ca cliseul cretin: „Traieste-ti viata ca si cum ar fi ultima zi.” nu e chiar atat de cretin pe cat pare. Frumusetea lui e interpretarea ultimei zile, ca nu e vorba neaparat de ultima zi de viata, morbizilor.

P.S. Acum mi-a venit in cap ideea ca s-ar putea ca visul sa fi aparut din cauza Gorunului pe care l-am studiat recent la ora de romana, care fara sa vreau s-a instalat in memoria mea de 2 bani. Sau poate criza financiara o afecteaza si pe ea, marindu-i pretul?

Reminder

Cum ajung  azi acasă, aud muzica pusă de fratele meu. Piesa e foarte cunoscută, însă nu dau detalii aici, pentru a sublinia importanţa concentrării asupra versurilor, nu a liniei melodice, a biografiei artistului ş.a. Deci, în piesa asta tipul ăsta zice la un moment dat ceva de genu

[…]Sometimes I need some time
On my own
Sometimes I need some time
All alone
Everybody needs some time
On their own
Don’t you know you need some time
All alone

And when your fears subside
And shadows still remain
I know that you can love me
When there’s no one left to blame[…]

Zic că e bine să luăm aminte din când în când spuselor ăstora.

Despre timp si rebeliune cretina

Era o perioada in care timpul trecea atat de lent, incat te puteai bucura de cel mai mic detaliu. ‘Pe vremea aia’ credeam ca asa e cu toti si toate, ca timpul e lent la fiecare persoana in acelasi timp, ca din cand in cand Dumnezeu se mai opreste din munca lui sa se odihneasca. Cand am ajuns sa imi dau seama ce fac ceilalti, aia mari, mi-am zis ca timpul trece la fel indiferent de persoana si ca doar fiecare percepe timpul diferit, caci el defapt trece fara pasare in acelasi mod. E drept, pe la varsta aia nu mai credeam in Dumnezeu, vina fiind probabil cresterea la oras. Si am dus-0 cu gandirea asta cam juma’ de deceniu. Acum un an mi-a venit mintea la loc, insa perceptia despre timp nu mi s-a schimbat. Pana acum. Acum eu zic ca timpul trece intr-adevar nemilos si nepasator prin toti, dar mai sunt si convins ca fiecare il percepe, pana la urma, la fel. Din pacate, timpul trece repede indiferent de cine esti. Imi dau seama ca nu pot sa fac tot ce imi doresc azi, imi dau seama ca puteam face mai multe in trecut si imi dau seama ca nu voi putea face tot ce voi dori in viitor. Cam nasol, dar n-am ce-i face. Si resemnarea asta e cam nasoala, dar de trei luni incoace m-am tot strofocat sa gasesc o contradictie, o aparenta solutie, un exemplu in istorie, ceva de care sa ma pot agata, sa imi dea sperante, dar am esuat. Defapt, m-am dat batut din cauza ca celelalte treburi ‘mai importante’ ma stresau, ca „daca nu mai am timp sa le fac?”. Cand eram mic era fain! Lumea nu depindea de mine, eu nu depindeam de mine, nimic si nimeni nu depindea de mine. Ma durea in cot de univers, de ce patesc eu sau de ce patesc altii. Si partea cea mai buna era ca nici nu realizam ca ma doare. Acum nu, acum trebuie sa fac cutare lucru ca se supara nustiucine pe mine. Acum nu, acum trebuie sa invat cutare lucru ca sa nu raman prost. Acum nu, acum trebuie sa ingrijesc de alt nustiucine ca altfel nu ma mai invata nustiuce. Tind sa cred ca asa functioneaza lucrurile pana la urma cu toti oamenii. Si supunerea asta in fata monotoniei vietii e si mai apasataroare cand realizezi ca si TU te supui ei!

Un exemplu: vezi Doamne am 18 ani si vreau sa ma car de acasa, sa fiu independent. Pentru mine cel putin, cliseul asta ma exaspereaza la culme, iar ce pe mine ma exaspereaza la culme capata adjectivul ‘cretin’. Deci, acest cliseu cretin, cred eu, se aplica la marea majoritate a populatiei globului. De ce cred asta? Fiindca cretinitatea mi se intampla tocmai mie, al’ care o detesta cel mai mult. Tata imbatraneste si ma sacaie cum pot doar batranii. Nu detaliez ca e totusi o problema familiala, insa nu sacaiala in sine ma face sa vreau sa fug de acasa (nu ca nu as fi destul de pueril sa o fac) ci ingrijorarea exagerata pentru el pe care mi-o starneste. Ingrijorarea asta ma opreste din cea mai adanca concentrare. Mama ma tot ia cu puiu’ mami in momente total nepotrivite:

-Mama, ma grabesc, trebuie sa fug ca sunt in intarziere!

-Da stai sa te indop cu sarmale mai intai, sa cresti mare!

Nu ca sarmalele mamei n-ar fi gustoase, imi plac chiar foarte mult, as dori sa imi faca toata viata din astea. Ce ma supara e ca mereu incearca sa ma opreasca din activitati pentru chestii neinteresante cum ar fi mancatul.

-Culca-te ca de nu o sa ramai mic!

Tare mult incerc sa-i explic de fiecare data ca eu mananc sau dorm doar fiindca n-am incotro, ca altfel nu pot trai, ca nu dau doi bani pe ce inaltime am sau cum arat, ca treburile astea nu conteaza. In zadar. Nu poti invata o persoana o chestie noua marunta daca are peste 40 de ani. Desigur, nu lipseste nici mult prea cunoscuta grija materna:

-Da’ unde te duci?

-Prin oras…

-Da’ cand te intorci?

-Azi…

-Da’ cu cine mergi?

-Cu niste persoane…

-Da’ sa ai grija de tine, bine?

Pe langa asta, pe la 18 ani capeti si amintiri din alea vechi. Ti drag locul ca ti-ai petrecut n ani aici. Mori, gand al trecutului, eu vreau sa traiesc cu gandul la viitor! Dar el nu are cum sa moara daca eu tot ii dau de mancare zilnic cu panorame, deci trebuie sa ma duc altundeva, sa plec de-acasa.

Cand chiar se va intampla asta ma voi supune unui alt cliseu cretin, parca vad, ala in care o sa imi para rau ca am plecat. Ce sa-i faci? Timpul trece!

Nota: In timp ce am scris asta am stabilit o excursie, am calculat un sinus si am dat afara oamenii din incapere. Noroc ca messengerul era inchis.  Chiar simt nevoia unui loc al meu.

Patru minute de incantare

Am facut asta cand vremea era urata si lenea multa.

Eu? Major? Nu! (partea II)

Nota: Nu citi chestia asta.

Zilele astea mi-am facut noul buletin. „Semneaza aici!” mi-a spus domnu’ avand aratatorul pe un loc punctat de pe foaie. Ia-ti nene mana sa vad ce semnez! Am semnat, am primit. Prietenul de langa mine tot zicea „da sa vad! da sa vad!”. Refuz, verificand toate datele de pe noul buletin. Ceva nu era in regula. Care regula? Aia care se schimba oricand, oricum ca te miri ca ii numita regula. Parintii nu erau trecuti. Unde mi-s parintii? E un gol acolo, mare si alb. Da chiar asa, cui ii mai pasa cine te-o facut si cine te-o crescut? Ai 18 ani, nu le pasa altceva. Semnatura si varsta. Nimic mai mult. Ce conteaza ce crezi, ce conteaza ce trecut ai avut, ce ai facut, ce n-ai putut… ce conteaza nimicurile astea pe langa foi. Si imi cer sa fiu matur. Da-mi buletinu ca sa-ti spun cine esti! Ia vezi sa nu!
Defapt, problema nu e universala, sunt doar eu. Am aflat ca trecutul ma bantuie. Am doar 18 ani si ma plang de fantoma trecutului. Traiesc in prezent, ma gandesc la viitor. Plan perfect. Dar trecutul e acolo, acolo unde n-am control, unde nu ma pot opune. Trecutul este si va fi mereu memorat in subconstient. Urasc subconstientul. Obisnuiam sa-l vad ca pe un loc misto. Acum il urasc. Nu mai vreau sa stiu ce-i acolo. Dar pot sa nu vreau, ca degeaba. Nu ma pot pune cu el.
Am vazut ceva azi. Mi-am ascuns reactia dupa alcool, dar reactia a avut loc si aia ma supara. O imagine, o singura imagine m-a facut sa ard in mine, sa imi simt celulele cum se misca haotic. Ma asteptam sa vad imaginea si sa fiu ignorant. Chiar ma asteptam sa nu imi pese, sa o observ cu greu, dar n-a fost asa. In ciuda logicii mele si a tuturora, eu am vazut-o din prima… De ce? De ce… Credeam ca sunt om la locul meu, acum insa stiu ca nu exista un loc al meu. O sa ma plimb. Ma voi plimba din loc in loc dupa imagini care sa-mi ajute subconstientul sa triumfe. Momentan, imaginile puerile si neobservabile sau clasate ca fara importanta sunt lucrurile de care ma tem cel mai mult. Cand eram mic nu imi era frica de nimic. Cel putin asa credeam. Acum vad ca am si eu o teama: teama dominarii gandurilor. Am crescut cu controlul in mana mea. Cand il pierd capat doua senzatii. 1+1 gratis. Una bizara pe care nu o pot explica in cuvinte si cealalta de recunoastere a infrangerii, ca desi tu vrei, nu poti. Nu tu esti in control. Iar daca reflexele nu-ti sunt bune, te si expui. Combinatia asta de senzatii e cel mai horifiant lucru pentru mine. E ca otrava pentru soareci. Zici „a, e mancare, yum yum” si poc mori. Macar acum stiu. Capat experienta. Acum stiu si am sa fug. Cel putin o sa vreau sa fug, dar o sa ajung sa ma plimb. Ce? Sa stau ca un barbat sa imi infrunt temerile, ca un major? Eu? Nu!