Patrick's Blog

"Cea mai mare dovadă de dragoste pe care o putem da unei girafe este de a-i tricota un fular."

Etichetă: carti

Sunt un om viu.

Sunt un om viu.
Nimic din ce-i omenesc nu mi-e străin.
Abia am timp să mă mir că exist, dar
mă bucur totdeauna că sunt.

Nu mă realizez deplin niciodată,
pentru că
am o idee din ce în ce mai bună
despre viaţă.

Mă cutremură diferenţa dintre mine
şi firul ierbii,
dintre mine şi lei,
dintre mine şi insulele de lumină
ale stelelor.
Dintre mine şi numere,
bunăoară între mine şi 2, între mine şi 3. […]

Întorc pagina. Din neatenţie fac prea mult zgomot şi îşi deschide ochii. „Neaţa” îi zic. „Cum te simţi?”. Adormită răspunde „Nu ştiu” şi închide iarăşi ochii.

[…] Am şi-un defect un păcat:
iau în serios iarba,
iau în serios leii,
mişcările aproape perfecte ale cerului. […]

Aud foşnetele păturii. Se întinde cu o plăcere vădită de faţa-i calmă. Se trezeşte. Închid cartea şi mă gândesc că eu ştiu exact cum se simte. Se vede prea bine.

HHH

Am avut „acel moment ciudat când” ştii că sunt atât de multe lucruri importante pe lumea asta şi ce faci tu acum nu e unul din ele. Gândurile ulterioare, în timp ce decupam carton pentru o machetă, m-au adus la concluzia că în luna trecută, Aprilie, nu am scris nimic, sau hai fie, nimic pe blog. Inadmisibil pentru mine, oamenii din jurul meu renunţă sau îşi neglijează blogurile în ultima vreme, iar mie îmi place să fiu special, nu vreau să mă declar şi eu învins de… cum vrei tu să-i spui. E acelaşi lucru pentru noi toţi, asta-i cert. Definiţia diferă, iar importanţa ei nu îşi are rostul aici. Mergem pe încredere.

La ce vreau eu să fac referinţă astăzi e cel puţin supărător, indecent, dar am o scuză, e realitatea, iar realitatea e pentru toţi. Sper să fiu aşadar iertat. O discuţie între mine şi o străină. Văzând că eram cu o carte în mână la celălalt cap al mesei şi fiindcă se plictisea şi nu avea cu cine altcineva să vorbească, adaug eu, m-a întrebat care e autorul meu preferat. Câte fete nu fac asta. Îmi ridicasem ochii de pe rândurile paginii din politeţe – prima oară îi dai atenţie să nu creadă că eşti nesimţit şi nu te uiţi la omul care vorbeşte cu tine – şi am stat puţin să am grijă ce-i răspund, asta după ce mi-am dat seama ce a întrebat, timp în care probabil m-am strâmbat urât, uitându-mă la ea, fiindcă a adăugat că dacă vreau, ea poate să stea doar şi să tacă, să îmi văd de citit. I-am spus că nu e nicio problemă, i-am explicat nişte chestiuni simple despre cum sunt eu deranjat şi mai ales cum arăt eu când sunt deranjat şi că nicidecum ce făcuse ea nu e un gest de asemenea factură etc., mă rog, small talk până m-am gândit ce să-i răspund fără să mai fac vreo pauză ciudată. Fireşte, nu i-am zis adevărul. Cărţile sunt ceva intim pentru mine, mi-e greu să zic ce citesc, dacă n-ar fi imatur mi-aş ascunde şi cartea pe care o ţin în mână de fiecare dată când sunt într-un loc public (şi se întâmpla des), ce îmi ceruse ea era să mă decapitez şi să-mi arunc căpăţâna în canal. Cum spuneam, am minţit-o. I-am pomenit de un gay fără notorietate prea mare, pe care îl citisem iarna trecută. A făcut un ah dând din cap că a auzit, am întrebat-o dacă într-adevăr auzise de el, mi-a răspuns că parcă a mai auzit numele ăsta pe undeva şi cam atât – un mod de a ascunde că defapt nu ai habar – nu e nimic, m-am asigurat, am spus cuvinte goale, nu am arătat nimic din mine, căpăţâna rămase la locul ei. Misiune îndeplinită; m-am întors la citit. După câteva litere mi-am dat seama că încă privirea ei nu se clintise, se uita la tipu din celălalt capăt al mesei. Mi-am ridicat privirea din nou, da de mi se părea. Nu. O întreb dacă are şi ea vreun autor favorit de beletristică. Drăguţa de ea mă întreabă dacă am auzit de Hesse. În acel moment am avut un moment de bucurie din cauză că o minţisem adineauri, adevărul ar fi dat la vileag atât de multe despre mine, mult prea multe. – Acum, în prezent, această informaţie, pe care de altfel o împart cu tot internetul, nu mai are nicio valoare, iar scopul acestei postări nu e acesta, de a comunica, vezi doamne, ce-mi place mie în literatură. – Bun, deci… Bucuria am ascuns-o printr-un zâmbet tâmp şi o scuturare din cap în semn că da. Mi-a zis că a citit toată bibliografia, n-am reacţionat nicicum. Nici nu aveam voie să arăt vreo urmă de fascinaţie la ceea ce spunea, eram în risc de a mă da de gol, iar acum că ştiam care sunt consecinţele nu voiam să îmi asum nici cel mai mic risc de a pierde. M-am prefăcut că îmi continui lectura. Rapid mi-am dat seama totuşi că era o chestie, ceea ce se întâmpla, era o chestie din-aia… Am întrebat-o şi care e preferata ei carte de-a lui Hesse, zicându-mi, îmi amintesc clar, că dacă răspunde Der steppenwolf mă rup. Hei, aşa momente sunt rare, merită să profiţi de ele şi să te amuzi. E singura apărare pe care o am. Când i-am auzit glasul din celălalt capăt al mesei, cu ochii ascunşi după un breton, dar ficşi, mici şi serioşi, am crezut că nu sunt treaz, sau că am picat din cer, sau orice metaforă care arată că nu mai ştii de tine. „Lupul de stepă! Am citit şi restul, dar asta nu se compară.”

Asta da, asta nu se compară.

„Erau de un realism literar uimitor”

„Băuseră, dar nu erau beţi: ardea în ei în chip făţiş ceva aspru şi urât – şi totuşi nu era ceva forţat sau căutat, era numai o atitudine rece, de o aroganţă studiată, seacă, falsă şi închipuită, adoptată ca pe ceva la modă. Erau de un realism literar uimitor, de parcă ieşiseră dintre paginile unei cărţi, de parcă erau într-adevăr o generaţie nouă şi pustiită, pe care oamenii n-o mai văzuseră pe faţa pământului – o generaţie aspră, stearpă şi bolnavă, din care măruntaiele umane ancestrale alcătuite din milă, durere şi bucurie înălţătoare fuseseră înlăturate ca fiind depăşite şi fals sentimentale pentru astfel de făpturi aride şi inteligente care respirau, dintr-o plăcere sumbră, o atmosferă încărcată de ură şi amărăciune şi care îmbrăţişau cu patimă singurătatea, îndemnaţi de fatalitatea aspră a mândriei şi aroganţei.”

Stăteam în amfiteatru şi citeam din Thomas Wolfe. Era multă agitaţie în jur, cursurile aveau să înceapă, însă pe mine nu mă mai deranjează aşa ceva de multă vreme. Am fost întrerupt de o colegă din spate. M-a întrebat ce citesc, i-am arătat coperta cărţii întrebând-o cu un glas prefăcut „Ghiiiici despre ce îi vorba!”. Ea a răspuns imediat, cu încântare şi zâmbete, „moarte”, fapt ce a atras atenţia unei alte colege ce stătea în banca de lângă. Prima îmi şi luase cartea din mână să o răsfoiască, a doua începuse să-mi vorbească, fără să ridice privirea de pe foaia pe care desena cine ştie ce. Mi-a spus „Aha, de-aia vorbeşti aşa ciudat.”. Am făcut ochii mari. Sigur, ne ştiam de multă vreme, dar niciodată nu îmi spusese că vorbesc ciudat. Am mai întrebat-o odată ce a zis, ca să mă asigur că am auzit bine. Auzisem bine. A continuat după aceea „Nu înţeleg de ce trebuie să citeşti toate porcăriile şi tâmpeniile astea”. Aici nu am fost surprins, colega asta de multe ori făcea – şi încă face – gafe. I-am răspuns calm că nu are de unde să ştie ce e dacă nu a încercat să o citească, însă, fireşte, ea nu mi-a dat dreptate, iar din lipsa mea de interes discuţia s-a terminat rapid. Mi-am dat seama atunci că voise să zică „ciudăţenii”, nu „ciudat”, căci, aşa e, uneori „vorbesc ciudăţenii”. Prima colegă, cea cu cartea, m-a întrebat apoi dacă este vreo fază faină de citit, să-i arăt. Era foarte, foarte entuziasmată. Foarte. I-am ales un pasaj în care un italian mărunt e zdrobit de o maşină şi creierii îi sunt împroşcaţi pe şosea etc. etc. Ea citea cu degetul, concentrată, serioasă, iar când ajunse la rândurile cutare, zâmbi, şi i se adresă colegei celeilalte, mai mult ca să îi facă sâca-sâca, „Ia ascultă…” şi începu să citească cu voce tare părţile cele mai morbide. Satisfacţia îi era maximă. După ce termină, mă rugase să o anunţ dacă mai găsesc asemenea pasaje. Ok.

M-am întors cu privirea la tabla neagră, crăpată, murdară cu cretă, nimic lizibil pe ea. Neintenţionat am ajuns să reflectez la ce citisem înainte de a fi angajat în discuţie. M-am uitat la prefaţă, să mă asigur.

Textul e din 35.

De ce e Saramago bazat

Am spus că nu eram eu însumi, că am fost luat de decizie, Asta e încă o dovadă că era vorba de un vis, Nu văd cum, Din două una, ori recunoaşteţi că aţi luat o hotărîre ca tot restul lumii şi sînt dispus să cred c-aţi mers fără cravată pe strada femeii necunoscute, condamnabilă abatere de la conduita profesională, pe care deocamdată nu vreau s-o examinez, ori vă încăpăţânaţi să susţineţi c-aţi fost luat de decizie, iar aşa ceva, la care se adaugă inevitabila chestiune a cravatei, numai într-un vis se poate accepta, Repet că n-am luat decizia, m-am uitat la fişă, m-am încălţat şi am ieşit, Deci aţi visat, N-am visat, V-aţi culcat, aţi adormit şi aţi visat c-aţi fost pe strada femeii necunoscute, Vă pot descrie strada, Ar trebui să-mi dovediţi că n-aţi mai trecut niciodată pe acolo, Vă pot spune cum arată clădirea, Bine, bine, noaptea clădirile sînt negre, De obicei, despre pisici se spune că noaptea sînt negre, Şi despre clădiri, Vasăzică nu mă credeţi, Nu, De ce, dacă îmi daţi voie să întreb, Pentru că ceea ce afirmaţi c-aţi făcut nu încape în realitatea mea, şi ce nu încape în realitatea mea nu are existenţă, Trupul care visează e real, deci, în lipsa altei opinii mai autorizate, trebuie să fie la fel de real şi visul pe care-l visează, Visul n-are decît o realitate de vis, Vreţi să spuneţi că aceasta a fost unica mea realitate, Da, aceasta a fost unica realitate pe care aţi trăit-o, Mă pot întoarce la lucru, Puteţi, dar atenţie, va trebui să ne ocupăm şi de chestiunea cravatei.

Replay

Astăzi, citind ceva insignifiant, mi-am adus aminte de o zi despre care am mai scris, o zi specială prin simplitatea ei, dublul s-ul ăsta care, zic eu, devine cam clişeizat. Eram pe terasa unei colibe rurale, cu iarbă verde, curte largă, cer înstelat, tot tacâmul. Mă gândeam cum să rezolv o situaţie delicată cu o tipă care îmi făcuse ochi dulci în ultima vreme, o tipă care ştia cu ce să-mi atragă atenţia, o tipă care mă vedea ca omul care fusesem şi nicidecum care eram atunci (sau acum). Voia să repare trecutul, să întoarcă macazul şi să vadă cum ar fi fost dacă ar fi luat cealaltă cale sau, mai pe şleau, ca să nu ne mai încurcăm în metafore, să mai încerce odată să dea o lovitură. Şi asta de ce? Fiindcă am săpat eu puţin în amintiri fără să fiu prea discret, fiindcă nu am prevăzut „consecinţele faptelor mele”. În fine, privirea ei mă pusese pe gânduri. Avea frumuseţea aia care mă fascina pe mine (şi hai, pe încă un puştan, doi), dar, să fim serioşi, nici eu şi nici ea nu mai eram ce-am fost. Oamenii se schimbă. „Da, dacă aş putea să-i spun asta. Mâine mă duc la ea, salut, vreau să-ţi spun că m-am schimbat şi sunt sigur că şi tu te-ai schimbat şi cred că nu mai are rost să avem vreo tangenţă unul cu celălalt. Scuze. Şi cu asta basta, problemă rezolvată” îmi ziceam uitându-mă la lună (sau în gol, tot una). Îmi amintesc apoi că încercam să mă decid dacă să-mi expun ideea la vreun prieten dătător de sfaturi, să văd el ce-ar zice de replica mea, şi chiar în acel moment, o colegă iese din cabana şi îşi apleacă capul peste balustrada terasei. Dădea la raţe, cum se spune, un semn suficient de bun ca să nu îmi expun ideea măreaţă nimănui şi mai mult, să nici nu mă mai gândesc la ea. Am schimbat faţada terasei. În depărtare se vedea casa învecinată. Avea becurile aprinse, uşa deschisă, iar în prag stătea o siluetă de om. Problema era încă fără soluţie. Defapt, ce mă deranja pe mine, aia e o problemă. Deci, dacă era să rezolv problema, trebuia să-i spun problema. Cugetam „Salut, aş vrea să nu te mai uiţi la mine aşa, e nedrept. Aşa cum? Ştii ce? Nu te mai uita la mine deloc, ok?”. Nu-mi plăcea. Se putea eventual rezolva şi într-un mod, să zicem, mai puţin direct? Gândurile mi-au fost întrerupte de o altă colegă care s-a apropiat de mine, coatele pe balustradă. Terasa era acum relativ pustie, atmosfera liniştită. „Salut Patric. Voiai să-mi zici ceva?” mi-a spus. Am tăcut. Eram puţin surprins că fata asta a dat semne de viaţă acum. Era drept, îi spusesem zilele trecute că aş vrea să vorbesc cu ea, mi-am zis că poate o minte feminină mă va ajuta în rezolvarea situaţiei ăsteia neplăcute în care mă aflam. Tăcerea mea a făcut-o să se explice, pe un ton mai confidenţial: „Ştii, mi-ai zis mai demult că vrei să vorbim…”. „Ştiu.” „Scuze că n-am putut atunci, trebuia…” bla bla bla. Când cineva îşi cerea scuze mie, mă predispunea, pe vremea aceea, la comportament de frustrat. Îmi venea să-i zic „A nu-i problemă, bine că ţi-ai aminti. Ce e? Te-ai plictisit înăuntru? E moartă petrecerea? N-ai cu cine ieşi la aer?”. Anunţ acum cu mândrie că nu mai sunt aşa. Cum ziceam, oamenii se schimbă. O întrerup din nou „Da. Am o problemă…”. I-am captat atenţia. „… cu o fată”. „Mă gândeam io”. Zâmbea. „Nu e ceea ce crezi.” „A nu?” „Nu” „Dar?””…E mai complicat. A fost ceva…” Zâmbea şi mai tare, şi-a pus până la urmă mâna la gură, în semn că şi-ar sprijini capul. Nu era sigură dacă m-ar fi deranjat zâmbetul ei şi aş fi preferat să fie serioasă sau nu. Oricum, o remarcasem, era un zâmbet inocent, nu mă simţeam deloc deranjat. Nu cred că a stat vreodată să se gândească de ce zâmbea auzind acele câteva cuvinte ale mele încă în-afara vreunui context, de ce muşchii ei, creierul ei reacţiona aşa la acei stimuli. Amintindu-mi de „semn”, am continuat „Mă rog, nu pot să fiu prea explicit, nu-ţi pot spune pe îndelete. Ideea îi că am o problemă în care şi eu şi tipa suntem implicaţi şi o pot rezolva dacă mă duc să vorbesc cu ea. Trebuie doar să-mi găsesc cuvintele potrivite. Şi aici am nevoie de ajutorul tău.” Fata, curioasă din naştere, voia mai mult şi dacă se poate, mai personal. M-a întrebat dacă problema asta se aseamănă cu ce am avut eu cu ea. Aşa a zis, „ce-ai avut tu cu mine… mai demult”.  Mă gândeam „Mai demult? Îşi bate joc?”. Tonul îi era foarte scăzut. Fiecare cuvânt pe care îl scotea se auzea mai încet decât precedentul. Şi totuşi, nu şoptea, iar eu, doar eu, o auzeam clar. I-am zis „Vezi pe omul ăla acolo, pe prag la vecini? De când ai venit tu tot stă acolo şi se uită la noi… Nu face altceva decât să se uite la noi.”. A urmat un mic moment de tăcere după care ea a continuat „De ce m-ai întrebat tocmai pe mine?” „Fiindcă mă ştii, mă cunoşti poate mai bine decât eu însumi, ştii de ce sunt în stare şi de ce nu”. M-am întors, simţeam nevoia să îmi mişc picioarele, să-mi recapăt ceva ce aveam să numesc mai târziu „echilibru”. I-am spus „Am avut un trecut cu fata asta şi ideea e că i-am trezit recent nişte gânduri nepotrivite, false, neadevărate şi deranjante despre mine”. Ultimul cuvânt m-a făcut să mă întreb dacă nu sunt cumva prea pretenţios, prea cine mi-s eu. Apoi, când am dat de „echilibru” din nou şi mi-am dat seama că nu e un monolog şi că defapt vorbesc cu colega de lângă, care mă ascultă cu atenţie, am asigurat-o „Şi nu, de o problemă de asta n-am mai dat până acum niciodată cu nimeni niciunde. Sunt pe teren necunoscut. De-asta ţi-am cerut sfatul.” Ea insista „Da’ ce-ai făcut de trebuie să fii atât de finuţ cu ea?”.”Îmi pare rău, nu pot să-ţi spun, e ca şi cum ţi-aş promite ţie că nu spun nimănui ceva şi dup-aia mă duc să-i zic lui Cutare cuvânt cu cuvânt.” M-am uitat spre vecini, silueta nu mai era acolo. „Deşi… nu i-am făcut niciodată vreo promisiune verbală… sau în scris… sau prin semne”. A suflat uşor în semn de râs. Am zâmbit şi eu, se poate că pricepea la ce promisiune mă refeream? Ştia? Părul ei era desprins, atârna pe lângă balustradă. Fără să-mi dau seama începusem să mă joc cu el. „E nasol, ştii? Faci ceva într-o perioadă în care clar nu eşti conştient de ce faci şi dup-aia te chinui mult şi bine să-ţi repari greşelile din trecut. Iar acum, pur şi simplu nu mai ştiu ce să fac.” Mă uit la ea „Înţelegi? Nu mai ştiu ce să fac!”. A plecat înapoi înăuntru fără să mai scoată o vorbă. Toată seara niciunul dintre noi nu a mai purtat nicio conversaţie cu nimeni. Stăteam amândoi, fiecare în grupuşorul nostru, nici nu ne prefăceam că suntem atenţi la ce se povesteşte. Oricum era târziu, unii mai aveau şi alcool peste limită în organism, multe lucruri puteau fi scuzate cu lejeritate. Îmi amintesc ultimele lucruri pe care le-am făcut atunci. Băieţii purtau o discuţie în contradictoriu despre gagici, cum că e sau nu e bine ca gagică-ta să fie colegă de clasă (eram toţi liceeni). Gagică, trăgeam eu concluzia, e un termen prost folosit în cazul de faţă, având în vedere cine discuta cu cine, dar în fine, m-am băgat şi eu cu două vorbe, sec, cu intonaţie generică. „Degeaba Cutare, să ai gagică în aceeaşi clasă cu tine e groaznic, mare greşeală, şi o ştim cu toţii.” Probabil participarea mea, după atâta pasivitate, i-a marcat sau… nu ştiu, dar au tăcut cu toţii când m-au auzit, băiatul care susţinea aceeaşi părere a mai tras un fum de ţigară iar eu m-am dus la culcare în linişte.

Iar în dormitor am găsit Poemele Anei, care mi-au oferit absolut tot ce am avut nevoie. Tot. Ce. Am. Avut. Nevoie.

Despre ecou

Văzându-mă cu cartea în mână, un coleg m-a întrebat odată ce citesc (e un obicei de care nu m-am lăsat – cititul pe unde apuc – odată cu venirea în studenţime, ba mai rău acum citesc şi în timpul cursurilor). Am vrut să-i răspund în glumă „Biblia”, dar m-am oprit ştiind că nu prea acceptă glume bisericeşti. I-am zis adevărul, „Metamorfozele lui Ovidiu”. „Foarte frumos!” a exclamat el. „Foarte frumos!”. Eram mirat, chiar ştia ce zice, despre ce vorbesc? Mi-am mai odihnit ochii pe privirea lui două secunde, apoi m-am întors la lectură.

Aleg să transcriu mai jos o mică povestire de-a lui Ovidius ăsta, da de mai deschid apetitul şi altora. E oricum, cel puţin pentru mine, o carte importantă despre care aş vorbi oricui oricând (cu excepţiile de vigoare), dovada o şi au anumiţi prieteni care s-au mai plimbat cu mine.

Odată, pe când urmărea cu laţurile să prindă nişte cerbi iuţi l-a văzut nimfa ecoului, care nici să tacă atunci când altul vorbeşte nu poate, şi nici să vorbească ea mai întâi nu ştie, îngânătoarea Echo. Pe atunci Echo era nimfă, nu un simplu ecou, dar totuşi gălăgioasă; gura ei, ca şi acum, parcă n-o folosea decât ca să poată repeta, din multe cuvinte, ultimele. Junona o pedepsise astfel, fiindcă adesea, când căuta să prindă pe nimfe în munte cu Jupiter al său, acesta o ţinea pe zeiţă de vorbă cu dibăcie, până fugeau nimfele.

Când a băgat de seamă, Saturniana a zis: „Să aibă slabă putere această limbă care m-a luat în râs şi foarte scurtă durată a vocii”. Şi a întărit ameninţarea prin faptă: Echo dublează ultimele sunete şi repetă ultimele cuvinte auzite.

Când l-a văzut pe Narcissus rătăcind prin păduri neumblate, s-a aprins de dragoste şi a pornit pe furiş pe urmele lui. Cu cât mai mult se ţinea după el, cu atât flacăra o încălzea mai puternic, la fel ca pucioasa, care, lipită la capătul unei făclii, atrage flacăra apropiată de ea. O, de câte ori a voit să se aproprie de el cu cuvinte ademenitoare şi să-i facă suave rugăminţi. Natura vocii sale o opreşte şi nu-i îngăduie să înceapă. Dar, ceea ce îi îngăduie, stă gata să audă pe Narcissus vorbind şi să răspundă, repetându-i ultimele cuvinte.

Din întâmplare copilul, răzleţit de trupa credincioasă de însoţitori, strigă: „E cineva pe-aproape?”. „Aproape” răspunde Echo. El rămâne încremenit de uimire şi, după ce-şi aruncă privirile în toate părţile, strigă cu voce puternică: „Vino”, şi nimfa la rându-i cheamă pe cel ce o cheamă. Se uită înapoi şi iarăşi nevenind nimeni, zice: „Fugi de mine?”. Şi primeşte înapoi tot atâtea cuvinte câte a spus. El mai întreabă şi, amăgit de vocea cealaltă, zice: „Să ne iubim”. Şi cu o voce cum nu va răspunde vreodată cuiva mai plăcut, Echo repetă „Ne iubim”. Îmbătată de propriile-i cuvinte, ea iese din pădure şi aleargă să se arunce de gâtul iubitului dorit. Dar acesta fuge şi fugind, spune: „Nu mă îmbrăţişa, mai bine să mor decât să mă las ţie”. Ea nu răspunde nimic altceva decât: „Mă las ţie”.

Dispreţuită, se ascunde în pădure şi de ruşine îşi ascunde faţa în frunziş. De atunci trăieşte în peşteri singuratice. Dar totuşi iubirea îi rămâne în suflet sporită şi mai mult de durerea neizbânzii, grijile veghetoare îi subţiază trupul ei vrednic de milă. Slăbiciunea îi zbârceşte pielea şi toată seva trupului i se risipeşte în văzduh. Numai vocea şi oasele îi mai rămân. Vocea i s-a păstrat; oasele se spune că s-au transformat într-o statuie de piatră. De atunci stă ascunsă în păduri şi nu mai e văzută în nici un munte. Este doar auzită de toţi, numai sunetul este ceea ce mai trăieşte din ea.

The Hours

Dacă ar fi să recomand vreodată ceva cuiva, aş recomanda The Hours. Cartea, filmul, cartea legată de carte, muzica legată de film… orice. A reuşit să-mi scarpine atât mintea cât şi inima în acelaşi timp – un drog foarte rar şi nespus de plăcut. Mă gândesc să vă deschid apetitul şi vouă prin extracte (nu mă apuc să zic cu cuvintele mele ce şi cum, fiindcă nu ştiu s-o fac bine şi oricum au făcut-o deja alţii pentru nevoiaşi). Filmul nu durează neobişnuit de mult, cartea nu e groasă, merită să îţi sacrifici puţin timp pentru experienţa asta.

-Da, spune Angelica. La cinci ani deja, îşi poate simula entuziasmul grav pentru sarcina îndeplinită, când, de fapt, ceea ce-şi doreşte cu adevărat este ca toţi să-i admire munca şi s-o lase liberă apoi. Quentin îngenunchează cu pasărea în mână şi cu o infinită delicateţe o pune în iarbă. Oh, dacă bărbaţii ar fi brute şi femeile îngeri – dacă totul ar fi atât de simplu.


-Richard. Ai scris o carte întreagă.
-Dar aproape totul a fost lăsat în afară, aproape totul. Şi apoi am lipit un sfârşit şocant. Oh, ei bine, eu caut să fiu înţeles, cu adevărat. Doresc mult, prea mult, nu-i aşa?
-Da. Bănuiesc că da.
-M-ai sărutat lângă iaz.
-Acum zece mii de ani.
-Se întâmpla încă.
-Într-un anume sens, da.
-În realitate. Se întâmplă în acel prezent. Asta se întâmplă în acest prezent.
-Eşti obosit, dragul meu. Trebuie să te odihneşti. O să-l sun pe Bing, să mă interesez de medicamentul tău, bine?

Mai învăţ şi lucruri folositoare

Mergeam pe stradă, pe timp de noapte. Povesteam cu un vultur cu pene negre, deşi nu s-a considerat niciodată aşa ceva. El zicea că e un papagal. Ne îndreptam spre culcuşurile noaste după lungi vorbării amuzante şi zeci de glume, majoritatea proaste, dar de la care oricum râdeam fiindcă. Doar fiindcă. Cum gaşca se spărsese, am rămas doar noi doi şi era clar, cumva ne-am comunicat că nu mai aveam chef de distracţii.
Am încercat să-i spun despre un lucru interesant care îl descoperisem nu cu mult timp în urmă despre mintea umană, cum că noi putem să ne închipuim că auzim ceva fără ca timpanele să se mişte un nanometru, că noi, dacă am auzit odată o gamă la un instrument, dacă am auzit cândva fiecare notă în parte, e posibil să visăm un cântec întreg nemaiauzit de nimeni niciodată, apelând doar la memorie şi aranjând amintirile notelor într-o ordine anumită. Şi mai important, că o putem face în mod involuntar şi deci putem spune că mintea umană s-a născut ca să creeze ceva nou din ceva vechi, ca şi cum ar fi o necesitate biologică. Companionul meu însă nu a fost deloc interesat de gândirile mele aşa că m-am lăsat păgubaş în scurt timp.
S-a apucat să-mi spună istorie, lucruri despre războaiele mondiale. N-am înţeles niciodată cum pasionaţii de istorie niciodată nu arată o implicare personală în ceea ce fac. Un pasionat de pictură, să zicem, ar vorbi despre acel domeniu cu o clară afecţiune. Ar lăuda un cutare maestru, ar aprecia o nuanţă etc. Pasărea asta de noapte în schimb, ca toţi pasionaţii de istorie pe care am ajuns să-i cunoscut cât de cât, nu dădea niciun semn de căldură. Era rece ca gheaţa, spunea lucrurilor pe nume, sec. Şi de ce să te legi când vorbeşti de războaie dacă nu de moarte? „Ăla a murit împuşcându-se în cap.”. Niciodată nu a insistat asupra unui subiect, unei idei. Le spunea rând după rând, total detaşat, lucruri pe care le ştiam, altele noi, unele total aberante (deşi nu i-am zis ce cred, n-aş fi putut da argumente obiective cum făcea el) ca şi cum ar fi fost un reporter care doar îşi face meseria de a informa lumea, nimic mai mult.
La un moment dat, n-am mai rezistat asprimii lui şi i-am zis despre o carte a lui Cezar Petrescu legată de război. Nu prea le avea cu cărţile aşa că a trebuit să-i rezum o secvenţă care mi-era întipărită demult în minte. N-am făcut-o prea bine, dar a funcţionat, vulturul s-a înmuiat. Reacţia:
-Mda păi în general poveştile inspirate din realitate devin cele mai bune drame.
-Să înţeleg că tu consideri viaţa o dramă?
Ridicând sprâncenele stufoase, şi-a holbat ochii mari şi negri la mine. După o clipă mi-a răspuns:
-A nu… numa’ zic.
Am zâmbit. I-a trebuit o săptămână, cinci zile şi trei beri ca să se deschidă.

În lumea asta sunt mai mulţi oameni cum se cade decât s-ar zice, atâta doar că ştim să-i scoatem în evidenţă exclusiv pe cei negativi. Şi asta se aplică la orice, nu doar la persoane. Observăm numai ce ne deranjează; dacă suntem confortabili nu apreciem cauzele care ne dă acea stare de confort. Generalisim vorbind; desigur că există excepţii, mereu există. Mintea care am dezvăluit-o în noaptea aceea e una dintre ele, ea mi-a amintit cât de ignorant pot fi uneori. Stau şi mă gândesc, cred că acum pricep de ce s-a considerat tot timpul un papagal şi niciodată un vultur,

diferenţa esenţială constă în culoare.

A cincea reflecţie de vară – ratată

Pe câteva din cugetările mele din vara asta le-am notat. De regulă nu obişnuiesc să mai notez nimic niciunde, în ciuda trecutului, pe motiv că dacă ceva merită să fie notat atunci acel ceva trebuie să fie memorabil, ori dacă e memorabil l-am memorat şi nu mai trebuie să-l notez undeva. Reflecţiile, unele,  fac excepţie din cauza unui moft de-al meu şi anume că dacă tot mă chinuie un gând de care ştiu că, odată finalizat, mă voi ţine agăţat de el o vreme, e important să ştiu cum am ajuns la varianta pusă la punct pentru a învăţa ceva măcar din metodă dacă nu şi din idee. Da, cam prevestesc că ceea ce urmează să scriu s-a dovedit a fi invalid (de unde şi titlul) şi nu mă pot abţine. În fine, câteva din reflecţiile mele (!) au ajuns astfel să fie catalogate, iar cea cu numărul cinci (vezi doamne) mi s-a părut că trebuie postată aici din trei motive: unu, mi-am neglijat blogul; doi, poate fi umanizată; trei, e neserioasă, puerilă. (Acum îmi dau seama că am devenit destul de ordonat în domeniul ideilor, probabil singurul domeniu.)

Succint, teoria sună aşa: E mai important să vrei să faci ceva decât să chiar faci acel ceva. Negaţia e luată în considerare la fel (sa nu vrei, sa nu faci). E atât de generală şi lipsită de pragmatism că doar gândindu-mă cum s-o izbit de capul meu mă sâcâie. În fine, exemplul cel mai abstract (care într-un final l-am luat ca o falsă demonstraţie – matematica şi informatica din liceu le-am făcut degeaba) e următorul: Presupunem că există un tip, să zicem Billy (fiindcă e nevoie de o prescurtare, o denumire), care trebuie, dar trebuie să respecte legea impusă de principiile sale adunate la un loc. Fratele geamăn al lui Billy, Bob, are aceeaşi obligaţie. Niciunul dintre ei deci nu are voie să nu-şi respecte propriile principii, iar amândoi sunt obligaţi de circumstanţe, prin absurd, să-şi omoare seamănul. Am ales moartea pentru a aduce exemplul la extrema absolută, totul e foarte uşor (şi impersonal) dacă e adus la grandioasa extremă absolută. Aşadar, Billy şi Bob se află într-o criză care poate fi rezolvată doar cu moartea unuia dintre ei. Singura diferenţă dintre cei doi e că Billy are un principiu care zice că nu VREA să-şi omoare fratele orice ar fi, pe când Bob nu TREBUIE să-şi omoare fratele orice ar fi. În mod evident, scenariul se termină cu moartea lui Bob, fiindcă el nu putea omorî fără să încalce regulile, pe când Billy, bietul, nu şi-a încălcat principiul comiţând crima. Dacă aţi rămas cu mine până aici e bine, absurdul grosolan a trecut. După acest exemplu trăsnit am ajuns la concluzia că dacă toată lumea ar fi compusă doar din Bob-i atunci toată lumea ar muri. E nevoie de câte-un Billy să ne salveze de la autodistrugere, indiferent dacă aceştia vor fi văzuţi urât de ceilalţi din cauza faptei.

Cum am spus, nu mai cred în aşa ceva. Realitatea are prostul obicei de a arăta uneori că îţi pierzi existenţa degeaba. Şi fiindcă următoarele sunt evenimente reale, nici nu consider că trebuiesc explicate.

Eram pe bulevardul Întâi Decembrie, tomberoane sunt dispuse săptămânal pe trotuar pentru preluare de către gunoieri, iar atunci era, pentru un om sensibil, destul de deranjant să te plimbi pe acolo. Un om cărunt, uscăţiv, cotrobăia ceva într-unul din tomberoane. După ce m-am apropiat cu câţiva paşi de el, am putut observa clar hainele vechi, rupte şi murdare, uniforma universală dată cerşetorilor şi săracilor. Într-un moment, faţa moartă şi urâtă i se schimbase brusc, arătând seninătate şi bucurie, atâta seninătate şi bucurie, fină, neexagerată, neobservabilă ochiului grăbit… Mulţi tânjesc să se simtă aşa (bănuiesc). Picioarele nu-i atingeau pământul, a trebuit să sape adânc în tomberonul cu deschidere înaltă. A scos într-un final un borcănel cu conţinut cafeniu-gălbui, pe jumătate gol. L-a deschis repede, cu lăcomie şi a băgat degetul în substanţa din borcan, apoi a dus degetul la gură. Am tras concluzia că era muştar sau altceva asemănător, un condiment, ceva neobligatoriu la o masă obişnuită, un adaos binevenit la o gustare adevărată. În fine, mai târziu în aceeaşi zi l-am zărit din nou, stătea la poalele Cetăţuii, întins pe iarba, lângă chiştoace de ţigară şi alte mizerii lăsate întâmplător. Citea dintr-o carte veche, scorojită, ca de la anticariat. „Am ratat!” mi-am zis posomorât. Am ratat.

 

 

 

P.S. Promit să scriu şi ceva mai… să zicem frumos, că doar s-a terminat vacanţa şi voi avea timp.

Ascultă nebunia unei harpe…

Am primit azi un volum de poezii ale unei anume scriitoare din Mangalia, Indira Abdulvoap. S-a născut în 31 Ianuarie 1985 şi de la şaişpe ani tot scrie. Nu se găsesc prea multe informaţii despre ea pe net (ceea ce e chiar un păcat), dar se zvoneşte că ar fi trebuit să câştige de mai multe ori locul întâi la olimpiadele naţionale de română, lucru neîmplinit din cauza naţiei sale. Lăsând asta la o parte, iată o poezie din 2001:

PASIUNI

Dansez pe urmele curcubeului de noapte

În paşi de vals mă însoţeşte

Aura întunericului

Şi îngerii par fiare înfometate,

Care devorează

Tot frumosul.

Ascultă nebunia unei harpe…

Te-ai transformat deja în furtună?