Patrick's Blog

"Cea mai mare dovadă de dragoste pe care o putem da unei girafe este de a-i tricota un fular."

Etichetă: cluj

Replay

Astăzi, citind ceva insignifiant, mi-am adus aminte de o zi despre care am mai scris, o zi specială prin simplitatea ei, dublul s-ul ăsta care, zic eu, devine cam clişeizat. Eram pe terasa unei colibe rurale, cu iarbă verde, curte largă, cer înstelat, tot tacâmul. Mă gândeam cum să rezolv o situaţie delicată cu o tipă care îmi făcuse ochi dulci în ultima vreme, o tipă care ştia cu ce să-mi atragă atenţia, o tipă care mă vedea ca omul care fusesem şi nicidecum care eram atunci (sau acum). Voia să repare trecutul, să întoarcă macazul şi să vadă cum ar fi fost dacă ar fi luat cealaltă cale sau, mai pe şleau, ca să nu ne mai încurcăm în metafore, să mai încerce odată să dea o lovitură. Şi asta de ce? Fiindcă am săpat eu puţin în amintiri fără să fiu prea discret, fiindcă nu am prevăzut „consecinţele faptelor mele”. În fine, privirea ei mă pusese pe gânduri. Avea frumuseţea aia care mă fascina pe mine (şi hai, pe încă un puştan, doi), dar, să fim serioşi, nici eu şi nici ea nu mai eram ce-am fost. Oamenii se schimbă. „Da, dacă aş putea să-i spun asta. Mâine mă duc la ea, salut, vreau să-ţi spun că m-am schimbat şi sunt sigur că şi tu te-ai schimbat şi cred că nu mai are rost să avem vreo tangenţă unul cu celălalt. Scuze. Şi cu asta basta, problemă rezolvată” îmi ziceam uitându-mă la lună (sau în gol, tot una). Îmi amintesc apoi că încercam să mă decid dacă să-mi expun ideea la vreun prieten dătător de sfaturi, să văd el ce-ar zice de replica mea, şi chiar în acel moment, o colegă iese din cabana şi îşi apleacă capul peste balustrada terasei. Dădea la raţe, cum se spune, un semn suficient de bun ca să nu îmi expun ideea măreaţă nimănui şi mai mult, să nici nu mă mai gândesc la ea. Am schimbat faţada terasei. În depărtare se vedea casa învecinată. Avea becurile aprinse, uşa deschisă, iar în prag stătea o siluetă de om. Problema era încă fără soluţie. Defapt, ce mă deranja pe mine, aia e o problemă. Deci, dacă era să rezolv problema, trebuia să-i spun problema. Cugetam „Salut, aş vrea să nu te mai uiţi la mine aşa, e nedrept. Aşa cum? Ştii ce? Nu te mai uita la mine deloc, ok?”. Nu-mi plăcea. Se putea eventual rezolva şi într-un mod, să zicem, mai puţin direct? Gândurile mi-au fost întrerupte de o altă colegă care s-a apropiat de mine, coatele pe balustradă. Terasa era acum relativ pustie, atmosfera liniştită. „Salut Patric. Voiai să-mi zici ceva?” mi-a spus. Am tăcut. Eram puţin surprins că fata asta a dat semne de viaţă acum. Era drept, îi spusesem zilele trecute că aş vrea să vorbesc cu ea, mi-am zis că poate o minte feminină mă va ajuta în rezolvarea situaţiei ăsteia neplăcute în care mă aflam. Tăcerea mea a făcut-o să se explice, pe un ton mai confidenţial: „Ştii, mi-ai zis mai demult că vrei să vorbim…”. „Ştiu.” „Scuze că n-am putut atunci, trebuia…” bla bla bla. Când cineva îşi cerea scuze mie, mă predispunea, pe vremea aceea, la comportament de frustrat. Îmi venea să-i zic „A nu-i problemă, bine că ţi-ai aminti. Ce e? Te-ai plictisit înăuntru? E moartă petrecerea? N-ai cu cine ieşi la aer?”. Anunţ acum cu mândrie că nu mai sunt aşa. Cum ziceam, oamenii se schimbă. O întrerup din nou „Da. Am o problemă…”. I-am captat atenţia. „… cu o fată”. „Mă gândeam io”. Zâmbea. „Nu e ceea ce crezi.” „A nu?” „Nu” „Dar?””…E mai complicat. A fost ceva…” Zâmbea şi mai tare, şi-a pus până la urmă mâna la gură, în semn că şi-ar sprijini capul. Nu era sigură dacă m-ar fi deranjat zâmbetul ei şi aş fi preferat să fie serioasă sau nu. Oricum, o remarcasem, era un zâmbet inocent, nu mă simţeam deloc deranjat. Nu cred că a stat vreodată să se gândească de ce zâmbea auzind acele câteva cuvinte ale mele încă în-afara vreunui context, de ce muşchii ei, creierul ei reacţiona aşa la acei stimuli. Amintindu-mi de „semn”, am continuat „Mă rog, nu pot să fiu prea explicit, nu-ţi pot spune pe îndelete. Ideea îi că am o problemă în care şi eu şi tipa suntem implicaţi şi o pot rezolva dacă mă duc să vorbesc cu ea. Trebuie doar să-mi găsesc cuvintele potrivite. Şi aici am nevoie de ajutorul tău.” Fata, curioasă din naştere, voia mai mult şi dacă se poate, mai personal. M-a întrebat dacă problema asta se aseamănă cu ce am avut eu cu ea. Aşa a zis, „ce-ai avut tu cu mine… mai demult”.  Mă gândeam „Mai demult? Îşi bate joc?”. Tonul îi era foarte scăzut. Fiecare cuvânt pe care îl scotea se auzea mai încet decât precedentul. Şi totuşi, nu şoptea, iar eu, doar eu, o auzeam clar. I-am zis „Vezi pe omul ăla acolo, pe prag la vecini? De când ai venit tu tot stă acolo şi se uită la noi… Nu face altceva decât să se uite la noi.”. A urmat un mic moment de tăcere după care ea a continuat „De ce m-ai întrebat tocmai pe mine?” „Fiindcă mă ştii, mă cunoşti poate mai bine decât eu însumi, ştii de ce sunt în stare şi de ce nu”. M-am întors, simţeam nevoia să îmi mişc picioarele, să-mi recapăt ceva ce aveam să numesc mai târziu „echilibru”. I-am spus „Am avut un trecut cu fata asta şi ideea e că i-am trezit recent nişte gânduri nepotrivite, false, neadevărate şi deranjante despre mine”. Ultimul cuvânt m-a făcut să mă întreb dacă nu sunt cumva prea pretenţios, prea cine mi-s eu. Apoi, când am dat de „echilibru” din nou şi mi-am dat seama că nu e un monolog şi că defapt vorbesc cu colega de lângă, care mă ascultă cu atenţie, am asigurat-o „Şi nu, de o problemă de asta n-am mai dat până acum niciodată cu nimeni niciunde. Sunt pe teren necunoscut. De-asta ţi-am cerut sfatul.” Ea insista „Da’ ce-ai făcut de trebuie să fii atât de finuţ cu ea?”.”Îmi pare rău, nu pot să-ţi spun, e ca şi cum ţi-aş promite ţie că nu spun nimănui ceva şi dup-aia mă duc să-i zic lui Cutare cuvânt cu cuvânt.” M-am uitat spre vecini, silueta nu mai era acolo. „Deşi… nu i-am făcut niciodată vreo promisiune verbală… sau în scris… sau prin semne”. A suflat uşor în semn de râs. Am zâmbit şi eu, se poate că pricepea la ce promisiune mă refeream? Ştia? Părul ei era desprins, atârna pe lângă balustradă. Fără să-mi dau seama începusem să mă joc cu el. „E nasol, ştii? Faci ceva într-o perioadă în care clar nu eşti conştient de ce faci şi dup-aia te chinui mult şi bine să-ţi repari greşelile din trecut. Iar acum, pur şi simplu nu mai ştiu ce să fac.” Mă uit la ea „Înţelegi? Nu mai ştiu ce să fac!”. A plecat înapoi înăuntru fără să mai scoată o vorbă. Toată seara niciunul dintre noi nu a mai purtat nicio conversaţie cu nimeni. Stăteam amândoi, fiecare în grupuşorul nostru, nici nu ne prefăceam că suntem atenţi la ce se povesteşte. Oricum era târziu, unii mai aveau şi alcool peste limită în organism, multe lucruri puteau fi scuzate cu lejeritate. Îmi amintesc ultimele lucruri pe care le-am făcut atunci. Băieţii purtau o discuţie în contradictoriu despre gagici, cum că e sau nu e bine ca gagică-ta să fie colegă de clasă (eram toţi liceeni). Gagică, trăgeam eu concluzia, e un termen prost folosit în cazul de faţă, având în vedere cine discuta cu cine, dar în fine, m-am băgat şi eu cu două vorbe, sec, cu intonaţie generică. „Degeaba Cutare, să ai gagică în aceeaşi clasă cu tine e groaznic, mare greşeală, şi o ştim cu toţii.” Probabil participarea mea, după atâta pasivitate, i-a marcat sau… nu ştiu, dar au tăcut cu toţii când m-au auzit, băiatul care susţinea aceeaşi părere a mai tras un fum de ţigară iar eu m-am dus la culcare în linişte.

Iar în dormitor am găsit Poemele Anei, care mi-au oferit absolut tot ce am avut nevoie. Tot. Ce. Am. Avut. Nevoie.

A cincea reflecţie de vară – ratată

Pe câteva din cugetările mele din vara asta le-am notat. De regulă nu obişnuiesc să mai notez nimic niciunde, în ciuda trecutului, pe motiv că dacă ceva merită să fie notat atunci acel ceva trebuie să fie memorabil, ori dacă e memorabil l-am memorat şi nu mai trebuie să-l notez undeva. Reflecţiile, unele,  fac excepţie din cauza unui moft de-al meu şi anume că dacă tot mă chinuie un gând de care ştiu că, odată finalizat, mă voi ţine agăţat de el o vreme, e important să ştiu cum am ajuns la varianta pusă la punct pentru a învăţa ceva măcar din metodă dacă nu şi din idee. Da, cam prevestesc că ceea ce urmează să scriu s-a dovedit a fi invalid (de unde şi titlul) şi nu mă pot abţine. În fine, câteva din reflecţiile mele (!) au ajuns astfel să fie catalogate, iar cea cu numărul cinci (vezi doamne) mi s-a părut că trebuie postată aici din trei motive: unu, mi-am neglijat blogul; doi, poate fi umanizată; trei, e neserioasă, puerilă. (Acum îmi dau seama că am devenit destul de ordonat în domeniul ideilor, probabil singurul domeniu.)

Succint, teoria sună aşa: E mai important să vrei să faci ceva decât să chiar faci acel ceva. Negaţia e luată în considerare la fel (sa nu vrei, sa nu faci). E atât de generală şi lipsită de pragmatism că doar gândindu-mă cum s-o izbit de capul meu mă sâcâie. În fine, exemplul cel mai abstract (care într-un final l-am luat ca o falsă demonstraţie – matematica şi informatica din liceu le-am făcut degeaba) e următorul: Presupunem că există un tip, să zicem Billy (fiindcă e nevoie de o prescurtare, o denumire), care trebuie, dar trebuie să respecte legea impusă de principiile sale adunate la un loc. Fratele geamăn al lui Billy, Bob, are aceeaşi obligaţie. Niciunul dintre ei deci nu are voie să nu-şi respecte propriile principii, iar amândoi sunt obligaţi de circumstanţe, prin absurd, să-şi omoare seamănul. Am ales moartea pentru a aduce exemplul la extrema absolută, totul e foarte uşor (şi impersonal) dacă e adus la grandioasa extremă absolută. Aşadar, Billy şi Bob se află într-o criză care poate fi rezolvată doar cu moartea unuia dintre ei. Singura diferenţă dintre cei doi e că Billy are un principiu care zice că nu VREA să-şi omoare fratele orice ar fi, pe când Bob nu TREBUIE să-şi omoare fratele orice ar fi. În mod evident, scenariul se termină cu moartea lui Bob, fiindcă el nu putea omorî fără să încalce regulile, pe când Billy, bietul, nu şi-a încălcat principiul comiţând crima. Dacă aţi rămas cu mine până aici e bine, absurdul grosolan a trecut. După acest exemplu trăsnit am ajuns la concluzia că dacă toată lumea ar fi compusă doar din Bob-i atunci toată lumea ar muri. E nevoie de câte-un Billy să ne salveze de la autodistrugere, indiferent dacă aceştia vor fi văzuţi urât de ceilalţi din cauza faptei.

Cum am spus, nu mai cred în aşa ceva. Realitatea are prostul obicei de a arăta uneori că îţi pierzi existenţa degeaba. Şi fiindcă următoarele sunt evenimente reale, nici nu consider că trebuiesc explicate.

Eram pe bulevardul Întâi Decembrie, tomberoane sunt dispuse săptămânal pe trotuar pentru preluare de către gunoieri, iar atunci era, pentru un om sensibil, destul de deranjant să te plimbi pe acolo. Un om cărunt, uscăţiv, cotrobăia ceva într-unul din tomberoane. După ce m-am apropiat cu câţiva paşi de el, am putut observa clar hainele vechi, rupte şi murdare, uniforma universală dată cerşetorilor şi săracilor. Într-un moment, faţa moartă şi urâtă i se schimbase brusc, arătând seninătate şi bucurie, atâta seninătate şi bucurie, fină, neexagerată, neobservabilă ochiului grăbit… Mulţi tânjesc să se simtă aşa (bănuiesc). Picioarele nu-i atingeau pământul, a trebuit să sape adânc în tomberonul cu deschidere înaltă. A scos într-un final un borcănel cu conţinut cafeniu-gălbui, pe jumătate gol. L-a deschis repede, cu lăcomie şi a băgat degetul în substanţa din borcan, apoi a dus degetul la gură. Am tras concluzia că era muştar sau altceva asemănător, un condiment, ceva neobligatoriu la o masă obişnuită, un adaos binevenit la o gustare adevărată. În fine, mai târziu în aceeaşi zi l-am zărit din nou, stătea la poalele Cetăţuii, întins pe iarba, lângă chiştoace de ţigară şi alte mizerii lăsate întâmplător. Citea dintr-o carte veche, scorojită, ca de la anticariat. „Am ratat!” mi-am zis posomorât. Am ratat.

 

 

 

P.S. Promit să scriu şi ceva mai… să zicem frumos, că doar s-a terminat vacanţa şi voi avea timp.

Ceva mitic

Pe 26 Ianuarie anul ăsta Florin Piersic a devenit si cinematograf. Purtătorul numelui a venit călare la inaugurarea din Cluj, însă calul l-a luat peste picior, defapt chiar a călcat piciorul actorului. Săracul animal nu ştia că omul de 75 de ani fără o zi avea să asiste la un moment de neuitat din viaţa lui bogată. De n-ar fi fost actor, i-ar fi dat lacrimile în timpul dialogului cu publicul, şi nu de durere. După vizionarea documentarului despre el, reporteriţe care mai de care l-au furat pentru o secundă pentru un interviu. Şarmul Mărgelatului le-a făcut pe dânsele să se bâlbâie mai ceva ca neamuzantele filmuleţe date de Cârcotaşi, unele chiar recunoscând că în întreaga lor carieră n-au avut niciodată emoţii atât de mari. RADEFul a zâmbit toată seara, dojenind indirect statul care nu a dat doi bani pe iniţiativă; la propriu.

Cândva după evenimentul ăsta, undeva în timp pe o dată nesemnificativă, la Bucureşti, acelaşi Florin Piersic a devenit şi o bucată de beton în formă de stea (exact ca cea dată de americani) pe un bulevard. Cocor împreună cu Asocaţia de Turism Bucureşti au zâmbit în timp ce actorul îngenunchea. Serios Bucureşti, poţi fi mai original de-atât. Braşovul a imitat Hollywoodul mai mult pentru umor.

Gândiţi-vă voi rătăciţilor care aţi dat peste pagina asta, câţi dintre noi vor vedea un film care te pune pe gânduri o noapte întreagă, câţi dintre noi vom trăi seri speciale cu persoane dragi la cinematograful din Cluj şi după zile, săptămâni poate chiar ani vom zice „A da, la Florin Piersic s-au întâmplat toate astea” şi câţi din câinii vagabonzi din Bucureşti cu care nu mai ştie lumea ce să facă se vor căca pe steaua aia vişinie.

Un optimist ar zice: Măcar se încearcă.

Am incercat in mai multe randuri sa zbor

După o zi grozavă de primavară şi plină de nimicuri importante, aflat întro cabană nu tocmai departe de oraş, cu puţin chef de somn dar mult chef de stat întins întro lume de vis, văzut-am un raft vechi cu cărţi uşor prăfuite. Acolo gasit-am Cartea de la Jucu Nobil de Mircea Petean. Am deschis-o aleatoriu şi după ce citisem câteva rânduri, ştiam că urma să nu o mai pun înapoi pe acel raft niciodată. Am comis o nelegiuire, asta am făcut. Dar ca să mă înţelegeţi mai bine, m-am gândit să împart Poemele Anei cu voi.

Poemele Anei


I


memoria mea este un cimitir de zei păzit de cuvinte

relicve ale unei postmoderne mitologii

 

am încercat în mai multe rânduri să zbor

– avându-te alături –

cu astfel de „aparate”

 

le-am încercat retuşat prins in poemele tale

Ana

ca în montura inelului meu de logodnă

 

II

 

m-ai urmat fără ezitare atunci

când am tăiat vad in valurile copilariei

 

„nu mai e singur” – şuiera vântul

zeii s-au privit cu nedumerire

(căzuseră deja in dizgraţie)

soarele s-a-ntunecat o clipă

clopotele văii băteau a uimire

în casa cu acareturile curtea si grădina alor mei

se agita o mare de voci si cuvinte

 

te-ai strâns în mine privind în jur cu teamă prietenoasă

 

în liniştea care s-a lăsat

plopii îşi scuturară frunzişul

aidoma unor steaguri de nuntă

era limpede – primeam încuviinţarea ieşirii din

singurătate –

erai adoptată

 

III

 

de cum te-ai apropiat

– înaltă şi dreaptă smerenie –

cu adevărat fiinţă născută

în ţara celor o mie şi una de izvoare

purtând pe frunte însemnele pădurii

 

un nod de lumină albastră

fulgeră peste leşul râului

îmbălsămat cu fuior

şi cu flori de salcâm şi de regina nopţii

 

IV

 

ţi-ai pus sigiliul pe carnea solarelor dealuri

mai mici decât cei mai înalţi plopi

stăpânite de un duh sceptic

plantate cu stâlpi de beton

şi haşurate cu garnituri de sârmă ghimpată

aidoma funestelor lagăre

 

în adâncitura şoldului unei coline

ai primit cu o bucurie speriată

botezul iniţierii in misterele solare

 

erai o şcolăriţă spăimoasă

alături

o lumânare aprinsă la căpătâiul unui copil

 

V

 

mă sărutai şi fugeai pe insulă

trăind în două bărăganul de varză

de pe fostele domenii ale Academiei

strigând – „ei hăbăucule”

 

îmbrăţişarea noastră smulgea insula din rădăcini

ea începea să plutească

noi rupeam o bucată de cer

pe care o foloseam drept pânză

 

ancoram în dreptul casei părinteşti

unde primeai binecuvântarea bunicii

al cărei nume îl porţi

şi urările de bine ale străbunilor

 

VI

 

ţi-ai zgâriat picioarele în murii miriştilor

pătate cu ulei ars şi cu vaselină

şi din urme de şenile ai cules

maci şi albăstrele pe Prunduri

 

deşi tot muntelui ai continuat să aduci rugăciuni

 

între salciile de pe malul de lut crud

pe iarba rară moale şi răcoroasă

ca pielea şarpelui

oficiai cu gravitate misterele umbrei

 

eram un şcolar sârguincios

în preajmă

trestiişul încerca în zadar să înfrângă asaltul porumbului

 

VII

 

ca două săbii scoase din teaca ploii

străluceau trupurile în lumina umedă

aidoma buzelor noastre

 

micile altare ale ciupercilor

şi ale bureţilor de rouă

adânc insinuant mirositori

 

ţepi de măceş în carne şi flori la ureche

dealul se înalţă-n priviri

la un punct în eter nesilit se-ncovoaie

 

fuiorul vesteşte nuntă-n cer

 

sora mea fraţii mei ceilalţi

în Gropi cu margini bătute în fragii atâtor veri

i-am întâlnit şi abandonat

 

rugi de fum peste fânaţe coapte

 

VIII

 

am trecut împreună podeţul de bârne putrede –

i se uscase râului braţul

cu care învârtise cândva roţile morii

pentru c-a furat ouă de rândunică oare –

şi ne-am risipit în parcul Castelului

unde n-am întâlnit nici bănci nici alei pietruite

nici busturi de celebrităţi defuncte

cel mult nişte petice de iarbă

cărări vagi un pavilion părăsit

caţiva pini şi molizi un nuc american jupuit

 

şi ce mult am fi vrut să ne pierdem

 

când ne-a ieşit în cale un infirm

(ce te costă s-afirmi că lemnul cârjelor sale

înflorea ca două tufe de trandafiri)

care la întrebările noastre a răspuns

că-n somnul Castelului doarme o fată bătrână

 

IX

 

chiar sub ochii noştri pădurea

– un miez de pădure lipsită de primejdii –

se metamorfoza în cuvânt

 

am aşteptat răbdători împreună

ca fructul ploii să se pârguiască

în lumina acelui cuvânt

 

am adus jertfe pe altarul bucuriilor simple

am deprins mersul gesturile şi obiceiurile

primilor oameni sub streaşina acelui cuvânt

 

am visat une vie sans reproches

sărutându-ţi zâmbetul de-o enormă tristeţe

sub acoperişul în formă de ▲ al acelui cuvânt

 

X

 

pe ruinele casei unchiului din Bărc şezum şi deplânsem

ravagiile lipsei de prevedere risipei şi lăcomiei

 

era o casă ambiţioasă

era o casă unică

era casa din vis

înconjurată de plopi

ca de-o orchestră simfonică

şi-avea un cat nelocuit

decât de hulubi şi de bufniţe

 

s-au înnoit vremurile

s-au învrăjbit fraţii

pământul s-a sălbăticit

acareturile au căzut în paragină

unchiul a pierit

după ce fu vânturat ca un ciulin

pe bărăganul istoriei

familia i s-a risipit

casa rămase pe veci neterminată

 

semnul de doliu al unei păsări

pe craca singurului prun rămas în picioare

în livada prăbuşită

 

(Jucu de Mijloc, vara anilor 1982, ’83, ’84)

E o vara ploioasa

Însăşi natura mă împinge sa scriu asta.

Era vară (aţi ghicit) şi gândurile se îngrămădeau în mintea mea cu zecile, asemănator norilor negri de pe cerul acelei zile nu tocmai fericite. Mă gândeam „De ce fac asta?”, întrebare tare periculoasă pentru un drum până la şcoală. Adesea mă cufund în gânduri prea tare pentru a îmi da seama ce se întâmplă în juru-mi. În cazul mersului zilnic la şcoală, îmi programez picioarele să înainteze câte unul pe rând şi apoi las totul pe pilot automat. Pericolul apare când traversez o stradă. Sunt un om care zilnic e înjurat. Iar la întrebări de tipul „De ce fac asta?”, pericolul se agravează deoarece e un lucru care mă duce la îndoirea propriei existenţe (la figurat :D). Zăpăceală totală e, aşadar, în mintea mea în anumite momente. În acea zi însă, norocul mi-a aruncat în cale o şansă de a ocoli înjurăturile şi clancsoanele previzibile. Era, fireşte, doamna dirigintă cu un taxiu (BTW, „taxi” e pe lista cuvintelor folosite în limba română pe care le urăsc). După ce fusesem decuplat de la sursa de îngrijorare, devenisem cât de cât comunicativ. Graţie aceastei dorinţe de comunicare sau talentului dirigintei care profesoară de română este, răsărise din poşeta ei o copie chinuită a revistei şcolii din acel an, încă „nepublicată”, revistă în care fiecare se rupe în talent să scrie un articol, două, trei. După cum era de aşteptat, diriginta a ales să îmi arate întâi articolul meu, un articol care nu era articol şi în niciun caz nu era de arătat. Desigur, părerile mele sunt mereu scrântite şi deci, nu am fost uimit să văd că ea nu avea aceleaşi consideraţii. După această întâmplare auzisem replica ce îmi făcuse ziua: „Şi să-ţi arăt ceva ce nu-i legat de noi.” Firesc mi-am zis că prin acel „noi” se referea la liceul din care eu făceam parte, însă pagina care mi-a arătat-o era chiar despre un bun coleg de clasă. Aşadar era un „noi” mai restrâns, sau mă înşel?

Şi deci, era vară şi gândurile se îngrămădeau în mintea mea cu zecile, asemănator norilor negri de pe cerul acelei zile nu tocmai fericite. Eram îmbrăcat la costum, cu o cămaşă puţin prea largă pentru minusculul meu corp şi cu o floare oarecare de trandafir în mână. Puţin îmi păsa cum arătam, aveam o datorie de făcut. Văzând că s-ar putea să plouă, am mărit pasul ştiind că n-am umbrelă şi să ud hainele ar prost-dispune anumite persoane. Însă întreaga propoziţie de mai sus e falsă. Nu doar că îmi păsa de cum arătam, având grijă să nu calc în vreo baltă uitată de ore, ci nici nu o făceam din datorie. După atâtea zile am ajuns la concluzia că o făceam ori din prostie ori din nebunie, două lucruri care adesea pot fi confundate. Mi-e cu putinţă oare să spun care era motivul pentru care fugeam ca disperatul cu un trandafir în mâna printr-un Cluj ploios? Era, desigur, o fată. Mereu e o fată. Intenţia era să mă duc la ea acasă, pe neinvitate, şi să-mi cer iertare pentru nedreptăţile pe care i le făcusem, indiferent de cine altcineva putea să-mi audă scuzele aşa-zise intime. Planul fusese conceput întrun moment. Trandafirul nu era al meu, haina nu era a mea, tot ce aveam EU era dorinţa şi determinarea. Mi se dăduse şansa să fac ce vreau pentru treizeci de minute şi aveam în mână un trandafir. Cum să nu mă gândesc la ea? Ce altceva puteam face în oraş cu un trandafir timp de treizeci de minute? Convins că motivele mi-erau suficiente, nici nu am stat pe gânduri. După o călătorie „umedă”, ajunsesem la locul propus. Eram ud, zgâriat de ţepii trandafirului, înjurat de mama focului dar pregătit pentru cele ce urmau să se întâmple. Mă uitasem la ceas, însă nu îmi amintesc cât arăta. Probabil nici atunci nu am conştientizat cât era ceasul, timpul atunci era măsurat în bătăi de inimă, inimă care săraca nici nu ştiu dacă bătea atât de tare din cauza efortului depus în alergare sau din cauza emoţiei, emoţie care, ţin să precizez, n-am trăit-o veci (nu că ar fi fost puternică, ci diferită faţă de cea care ai avut-o când erai mic şi trebuia să te prezinţi pe scenă în faţa unui public grandios de mămici şi tătici – până atunci chiar credeam că acela e singurul tip de emoţie şi că, prin urmare, emoţia e un sentiment copilăresc. cat de „greşit” eram!). Mă tem că respectul pentru acea fată nu mă lasă să detaliez clipele ce urmaseră dar bănuiesc că e suficient să zic că, întrun final, mă întorsesem acasă cu trandafirul în mână. Bănuiesc că e în natura omului să nu aprecieze anumite sforţări ale unui individ renegat, din simplul motiv că acesta e etichetat ca atare.

Cum spuneam, era vară şi gândurile se îngrămădeau în mintea mea cu zecile, asemănator norilor negri de pe cerul acelei zile nu tocmai fericite. Îmi ziceam „Oare ce face?”. Era desigur vorba de o fată, o altă fată faţă de care nu aveam nicio datorie decât să am grijă să mă vadă mai des de dragul nostru, al meu şi al ei. Mi-o imaginam atunci agăţând rufe proaspăt spălate la uscat, întrun mediu alpin perfect. Nu că ea ar fi spălat vreodată rufe. Imaginea se datora cărţii pe care tocmai încetasem să o citesc, probabil, dar era o imagine atât de relaxantă că doar un tunet îndepărtat m-a readus la realitate. De eram în hamac probabil că m-ar fi readus şi cu picioarele pe pământ, la propriu. Într-adevăr, atât sunt de adâncite, stânjenitor de adâncite, gândurile unui băiat implicat întro relaţie „la distanţă”. Căci da, din toate femeile de pe lume, eu alesesem să mă îndrăgostesc de una pe care mi-era dat să o văd din an în Paşte. Uneori îmi doresc să nu fi fost ea atât de prostuţă să guşte din avansurile mele şi deci, să nu se implice niciodată întro relaţie de orice fel cu mine, însă draga de ea dovedea a fi exact ceea ce cuvântul „prostuţă” descrie. Eram conştienţi că nu ne vom vedea prea des şi ea ce conchise atunci? Un pact! Un pact care zicea să nu ne indoim niciodată de loialitatea celuilalt (da, exact cuvantul „loialitate” l-a folosit) şi dacă totuşi o vom face, să sunăm de-ndată să ne lămurim unul pe celălalt. Obişnuiam să ne prostim cu jocuri puerile, însă acesta nu era unul din acele jocuri, după cum aflasem eu după câteva luni. După acele câteva luni deci, stăteam şi mă gândeam oare ea ce face acum, oare norii ăştia o să ajungă şi la ea, oare, oare, oare. Şi eram asaltat atât de des de soldăţei „oare” (ca să fim in ton cu limbajul jocului) încât odată mi-a venit în minte întrebarea cât se poate de serioasă: „Oare de ce fac asta?”.

Despre timp si rebeliune cretina

Era o perioada in care timpul trecea atat de lent, incat te puteai bucura de cel mai mic detaliu. ‘Pe vremea aia’ credeam ca asa e cu toti si toate, ca timpul e lent la fiecare persoana in acelasi timp, ca din cand in cand Dumnezeu se mai opreste din munca lui sa se odihneasca. Cand am ajuns sa imi dau seama ce fac ceilalti, aia mari, mi-am zis ca timpul trece la fel indiferent de persoana si ca doar fiecare percepe timpul diferit, caci el defapt trece fara pasare in acelasi mod. E drept, pe la varsta aia nu mai credeam in Dumnezeu, vina fiind probabil cresterea la oras. Si am dus-0 cu gandirea asta cam juma’ de deceniu. Acum un an mi-a venit mintea la loc, insa perceptia despre timp nu mi s-a schimbat. Pana acum. Acum eu zic ca timpul trece intr-adevar nemilos si nepasator prin toti, dar mai sunt si convins ca fiecare il percepe, pana la urma, la fel. Din pacate, timpul trece repede indiferent de cine esti. Imi dau seama ca nu pot sa fac tot ce imi doresc azi, imi dau seama ca puteam face mai multe in trecut si imi dau seama ca nu voi putea face tot ce voi dori in viitor. Cam nasol, dar n-am ce-i face. Si resemnarea asta e cam nasoala, dar de trei luni incoace m-am tot strofocat sa gasesc o contradictie, o aparenta solutie, un exemplu in istorie, ceva de care sa ma pot agata, sa imi dea sperante, dar am esuat. Defapt, m-am dat batut din cauza ca celelalte treburi ‘mai importante’ ma stresau, ca „daca nu mai am timp sa le fac?”. Cand eram mic era fain! Lumea nu depindea de mine, eu nu depindeam de mine, nimic si nimeni nu depindea de mine. Ma durea in cot de univers, de ce patesc eu sau de ce patesc altii. Si partea cea mai buna era ca nici nu realizam ca ma doare. Acum nu, acum trebuie sa fac cutare lucru ca se supara nustiucine pe mine. Acum nu, acum trebuie sa invat cutare lucru ca sa nu raman prost. Acum nu, acum trebuie sa ingrijesc de alt nustiucine ca altfel nu ma mai invata nustiuce. Tind sa cred ca asa functioneaza lucrurile pana la urma cu toti oamenii. Si supunerea asta in fata monotoniei vietii e si mai apasataroare cand realizezi ca si TU te supui ei!

Un exemplu: vezi Doamne am 18 ani si vreau sa ma car de acasa, sa fiu independent. Pentru mine cel putin, cliseul asta ma exaspereaza la culme, iar ce pe mine ma exaspereaza la culme capata adjectivul ‘cretin’. Deci, acest cliseu cretin, cred eu, se aplica la marea majoritate a populatiei globului. De ce cred asta? Fiindca cretinitatea mi se intampla tocmai mie, al’ care o detesta cel mai mult. Tata imbatraneste si ma sacaie cum pot doar batranii. Nu detaliez ca e totusi o problema familiala, insa nu sacaiala in sine ma face sa vreau sa fug de acasa (nu ca nu as fi destul de pueril sa o fac) ci ingrijorarea exagerata pentru el pe care mi-o starneste. Ingrijorarea asta ma opreste din cea mai adanca concentrare. Mama ma tot ia cu puiu’ mami in momente total nepotrivite:

-Mama, ma grabesc, trebuie sa fug ca sunt in intarziere!

-Da stai sa te indop cu sarmale mai intai, sa cresti mare!

Nu ca sarmalele mamei n-ar fi gustoase, imi plac chiar foarte mult, as dori sa imi faca toata viata din astea. Ce ma supara e ca mereu incearca sa ma opreasca din activitati pentru chestii neinteresante cum ar fi mancatul.

-Culca-te ca de nu o sa ramai mic!

Tare mult incerc sa-i explic de fiecare data ca eu mananc sau dorm doar fiindca n-am incotro, ca altfel nu pot trai, ca nu dau doi bani pe ce inaltime am sau cum arat, ca treburile astea nu conteaza. In zadar. Nu poti invata o persoana o chestie noua marunta daca are peste 40 de ani. Desigur, nu lipseste nici mult prea cunoscuta grija materna:

-Da’ unde te duci?

-Prin oras…

-Da’ cand te intorci?

-Azi…

-Da’ cu cine mergi?

-Cu niste persoane…

-Da’ sa ai grija de tine, bine?

Pe langa asta, pe la 18 ani capeti si amintiri din alea vechi. Ti drag locul ca ti-ai petrecut n ani aici. Mori, gand al trecutului, eu vreau sa traiesc cu gandul la viitor! Dar el nu are cum sa moara daca eu tot ii dau de mancare zilnic cu panorame, deci trebuie sa ma duc altundeva, sa plec de-acasa.

Cand chiar se va intampla asta ma voi supune unui alt cliseu cretin, parca vad, ala in care o sa imi para rau ca am plecat. Ce sa-i faci? Timpul trece!

Nota: In timp ce am scris asta am stabilit o excursie, am calculat un sinus si am dat afara oamenii din incapere. Noroc ca messengerul era inchis.  Chiar simt nevoia unui loc al meu.

Vacanta de iarna in care n-am incasat vreun bulgare

Desi mai este timp sa o incasez, sansele sunt slabe. Inseamna ca mi-am imbogatit abilitatile de dodge sau soarele a fost mai puternic sau am stat printre oameni mai maturi. Pe langa bulgari de zapada, n-am fost lovit nici de raceala, nici de dureri de burta si sper ca nici de pierderi de memorie. Voi incerca sa demonstrez scriind ce am intalnit vacanta asta.

Inceputul s-a facut simtit pe pielea mea. Intai am mers la colindat devreme la doamna diriginta. Devreme in sensul ca nu era perioada tocmai potrivita pentru colindat, ca in sensul orei am avut eu grija sa nu fie devreme (desi treaba nu a fost intocmai intentionata). Sa-mi exprim punctul meu de vedere. Ne intelesesem, noi colegii + diriginta, ca la o anumita ora ne vom intalni in fata blocului. Intelegerea asta fusese modificata tocmai cu o zi (sau doua?) inainte de vineri: trebuia sa ajungem cu o ora mai devreme. Pentru mine nu era o mare problema caci cadoul il cumparasem oricum cu mare usurinta cu cateva zile in urma („Uite un raft!” -> „Ni ce are pe el!” -> „Eu zic sa luam asta!” -> „Hai acasa!” (acuma anumiti carcotasi nu vor crede ca am stat putin sa iau un cadou la Imelda dar chiar asa a fost, nu prea ai de unde alege anyway)). Soseste si ziua respectiva, ultima zi de scoala din 2009. Pornisem cu busul prea devreme si ajunsesem cu 5 minute mai tarziu fata de ora stabilita. „A! Prea rapid, trebuie sa mai intarziu putin, ca doar asa-i politicos!” imi spun eu si raman pe scaun amintindu-mi ca diriginta fusese putin surpinsa de modificare („… cu 30 de minute?… atunci cu o ora mai devreme e bine? da? bine.”). Dupa ce am mai facut un tur ilegal cu transportul public pe cand sa ma apropriu pentru a doua oara de blocul respectiv colegii incepeau sa ma sune plini de nerabdare. Nici nu terminam un dialog ca incepeam altul. Am avut atunci un moment foarte familiar pentru mine in care imi venea sa arunc telefonul pe geam. Dar nu puteam sa ma supar. Eram prea fericit. Vazand ca va mai dura ceva pana ajung si eu la destinatie, anumiti colegi se duc sa bea un paharel prin preajma domiciliului dirigintei, dandu-mi un telefon prin care ma roaga sa mai trag putin de timp. Mai in gluma, mai in serios, ascult rugamintea si cobor cu o statie mai devreme, ca doar oricum vremea era minunata pentru mersul pe jos. Am ajuns intrun final cu aproximativ 30 de minute de intarziere. La intrarea in holul blocului, colegii mi-au deschis degraba usa si m-au primit cu multa caldura, putin prea multa de la furia acumulata asteptandu-ma. Acolo am fost intrebat cat imi arata ceasul. Eu am raspuns „si 25!”, ei mi-au zis ca a lor e „30!” si venise un domn in salvare impartise rapid diferenta la doi si a spus ca ceasul lui „arata si 27!”. Adevarul e tot timpul la mijloc. Dupa ce am mai fost injurat in gand si facut mincinos ca de ce zic ba ca vin pe jos, ba ca nu, au revenit veseli si colegii care imi dadusera sarcina sa trag de timp si porniram cu totii la colindat. Dupa colinde s-a facut un rapid poll cu ce blog din clasa are mai multi cititori colegi. Rezultatele au fost surprinzatoare si mi-am dat seama si ce ar putea schimba asta. Mai multa reclama! Asa ca va rog vizitati http://liniepunctlinie.wordpress.com fiindca nu va ia mult si merita! A urmat mai apoi impartirea cadourilor. Datorita faptului ca eu aveam gingia umflata pe o parte (de zici ca aveam constant o bomboana in gura) rugam sa fiu pupat doar pe o parte pentru a evita neplaceri. Mos Craciun in schimb nu s-a suparat de neputinta mea de a face gestul respectuos intru totul si mi-a facut un minunat cadou: o carte moderna care are ultimele pagini goale, dedicate talentului (sau mai degraba nontalentului) meu de scriitor. Minunat! Venise mai apoi si clipa in care eu trebuia sa fac pe Mos Craciun iar in explozia de aplauze si rasete si veselie am si fost pupat pe ambii obraji fara sa-mi dau seama. La finalul intalnirii am fost salutat si de doamna diriginta in acelasi mod doar cu mai multa grija. Asadar vacanta incepuse foarte frumos, trebuia doar sa ma culc devreme caci urmatoarea zi ma astepta o calatorie pana la bunici.

La bunici am fost, pentru prima oara, si eu lasat sa ajut la gatirea porcului. Nu am facut mare lucru, dar macar am putut sa observ maiestria macelarului indeaproape. Poate macelarul nu stie ce ii aia „anatomie” dar sigur se stie la ea. Printre amuzarile gen ca pot boxa un cap de porc, acum cand e doar capul, sau ca, vazand capete de porci alaturate unui singur corp, de ce nu exista o fiinta mitologica asemanatoare, ca doar si cainele si porcul sunt amandoua animale cu aceleasi drepturi, am si gustat nu mai stiu ce „vin francez de vita nobila” si ,fireste, am mai si studiat ceva pe ici pe colo (nu chestii de scoala in orice caz, ca doar pentru alea am tot timpul din lume sa le studiez).

Dupa revenirea in Cluj, m-am intors la scoala pentru a participa la un concurs. In ciuda faptului ca eram foarte somnoros, ma dusesem cu o ora mai devreme, ca doar atata ma ajutase memoria. La concurs nu facui mare lucru dar nici nu aveam asteptari la asta. Dupa asta cred ca au urmat cateva zile de relaxare si odihna, deoarece vad doar o pata neagra cand incerc sa vizualizez ce s-a intamplat in perioada respectiva.

In fine, am sarbatorit cu familia Craciunul. Ca invitat l-am avut pe Craciun, un prieten cu numele asta. Darurile au fost cat se poate de romanesti: un sac de portocale, carti de autori rusi si ciocolati din strainatate. A incercat si zgarcitul de mine sa faca pe darnicul pe ici pe colo si mandru pot spune ca in spiritul craciunului eu am : dat follow pe twitter la toti colegii mei (e drept, a trebuit la unii sa dau cu cateva zile mai devreme unfollow pentru egalitate), instalat windows 7 pentru fratele meu, postat la cerere cateva filmulete pe youtube, ajutat pe mama la transportul (si nu gatitul, slava domnului) tavilor cu bunatati s.a.m.p.i. (si altele mai putin importante 😀 )

Perioada dintre craciun si revelion a trecut foarte rapid, mai rapid ca gandul de nu-mi vine niciunul. De anul nou, plin de rebelitate (pai da cum?) am incalcat o regula foarte importanta. Berea dupa vin e un chin! Ideea a fost ca inainte de serbare (petrecuta in familie, caci eu sunt pe principiul – petrece-ti revelioanele cu familia pana mai esti cu ea-) mi se facuse sete, asadar bausem un pahar cu bere. Dupa aceea a urmat masa festiva, unde pe langa ca m-am umplut cu bunatati, m-am mai si indopat cu cateva pahare de vin dea lui tata. Din fericire si mancasem, cum am spus, deci nu eram ametit ca sa nu pot sa o ajut pe mama la transport sau sa para ca mi s-a urcat alcoolul la cap (lucru nedorit fiindca erau prezenti si musafiri). La trecerea in 2010, dupa ce ne-am uitam la spectacolul de lumini de afara, am fost invitati cu multa ospitalitate la vecini, la un pahar-doua de vin, vin mult mai bun ca cel al tatalui meu, dar si ceva mai puternic. Dupa o vreme scurta ne hotararam ca ar trebui sa si iesim in oras, „noi astia tineri”, ca doar numai o data pe an e revelionul! Sa iesi pe neplanuite in oras de revelion nu e un lucru indicat, cel putin in Cluj. Majoritatea puburilor sunt fie pline, fie rezervate, fie amandoua. Totusi, Clujul a avut si in noaptea aceea cateva localuri pentru improvizatori, in cazul meu si a inca catorva oameni: un pub care nu mai avea bere dar care lasa lumea sa petreaca daca isi aduceau bautura de altundeva. Nu a fost o mare problema, ne-am dus „noi astia tineri” rapid la Sora si ne-am luat fiecare o sticla de bere de 2l pe gustul lui si ne-am reintors la localul semi-plin. Nu dupa mult timp (cred) s-au alaturat si alti petrecareti la masa noastra (eu tot am impresia ca defapt au facuto fiindca erau prea lenesi sa se duca pana la Sora sa-si procure si ei bere) care au facut un targ cu noi foarte avantajos din punctul meu de vedere. Targul acesta nu a fost direct, desigur, ci mai degraba ascuns sub zambitoarea masca „the gift of sharing”, care inveseleste oricum pe oricine, cu sau fara alcool la bord. Printre petrecareti era si o tipa cu „bomboana constanta in gura” care mi-a dat o stare de bucurie amintindu-mi ca eu am scapat de mult si ca ce bine ca nu m-a apucat de sarbatori. Dupa discutii tare amuzante, placute, ardelenesti (gen „hai sa ne batem joc de mitici!”) si cu priviri la viitor (gen „cum e la facultatea aia sau cum ti-ai pierdut virginitatea”) (petrecaretii care ni s-au alaturat erau ,ceva obisnuit pentru mine, cu cel putin doi ani mai mari decat mine, dar macar nu toti mai mari decat mine la inaltime), am mers pe „ringul de dans” care mai degraba era un „zigzag al balanganarii”. Memoria ,se stie, pe mine nu ma ajuta in general, dar va spun ca atunci nu ma ajuta deloc! Sticlele de bere erau goale de ceva vreme, primisem si un shot de ceva (nu mai stiu ce era dar stiu ca nici nu l-am simtit) asadar aveam motive destule sa ma zbengui si eu fara pasare. Printre zbenguiri am primit si o guma la „limba a doua” de la una din comesene care ma facuse cel mai prost dansator din lume (sper ca era o gluma neserioasa, eu oricum atunci asa o luasem si rasesem; defapt radeam din orice oricum) gandindu-ma intrun mod hilar daca nu cumva mi-a dat guma ca imi putea gura prea tare, am lovit o blonda in capatana (mi-am cerut iertare si ea in schimb, vorbareata din fire, mi-a urlat o ditamai fraza care mie mi-o sunat a poloneza (tin minte clar cum prima impresie a fost ca mi-a vorbit ceva in poloneza, desi sansele sa fi fost chiar asa sunt minime) si, pe cand Tankian urla „INNERVISION!” ca un apucat din boxe, mi s-a facut greata. Instinctul inca imi functiona bine, asadar nu facusem mizeria altundeva decat unde oricum era. Provocarea acelui local era ca, daca vrei sa ajungi la baie, trebuie sa urci cateva zeci de trepte. Atletic innascut fiind, eu am trecut provocarea cu brio, desi daca as fi fost beat nu cred ca as fi reusit de unul singur la timp sa ajung la destinatie. Zic ca nu am fost beat fiindca stiu ca reusisem cu usurinta sa citesc pe oglinda din baie „esti frumos” (autorul fiind categoric beat) mare cat sa nu poti folosi oglinda sa te speli cum se cade. Cu chiu cu vai, m-am facut frumos, am mai petrecut ce am mai petrecut si intrun moment de inspiratie m-am uitat la ceas. Vazand ca e ora 6 si le-am promis parintilor ca ma intorc mult mai rapid ne-am luat „noi astia tineri” zborul spre casa. Am gasit un mijloc de transport comfortabil in care ne-am putut regla urechile la normalitate dupa care direct in pat. A doua zi, desi aveam zeama de varza in casa, am refuzat sa iau. S-a mai razbunat putin si ficatul pe mine ca de ce n-am avut grija, ceafa ca de ce s-a pus rock, capul ca de ce nu am gandit si soarta ca mi-a pus o bricheta in buzunarul jachetei si au gasit-o parintii. Dar nu m-am suparat, ca doar n-am incasat niciun bulgare toate vacanta!