Sesiune

Fiindcă există mai multe feluri de sesiuni.

Biologie

A trecut atât de mult timp de când nu am mai scris ceva personal încât aproape am uitat cum se face. Noroc cu un (singur!) eseu cerut la facultă unde mi s-a dat voie să fiu cât de cât subiectiv. În rest doar (!) Nume, Semnătura, An, Grupa şi Data. Şi cu asta declar că v-am avertizat.

Am un prost obicei, format la început de liceu dacă ţin bine minte, iar în mod obişnuit nu o fac, de a asocia una bucată muzică cu una bucată fată dragă. E prost fiindcă de fată se poate întâmpla să scapi, dar de piesă ba şi e obicei fiindcă nu îl poţi controla, se întâmplă aleator. Am încercat să găsesc şi ce-a mai măruntă urmă de logică din istoria asociaţiilor de tipul ăsta în arhiva vieţii mele, dar n-am găsit absolut nimic, zero barat. Conclud deci că mintea mea lucrează pur şi simplu LA BĂŞCĂU.

Şi acum ca am spus asta:

Eram la o petrecere. Cam toată lumea se îmbătase, eu rămăsesem codaş, eram doar aburit. N-aveam de ce să mă grăbesc, noaptea era tânără. Problema era că uitasem un lucru esenţial în astfel de scenarii: „cine rămâne la urmă, trage uşa după el”. Care va să zică eu trebuia să am grijă de tot ce se întâmplă, să nu se spargă cutărică lucru, să nu se bată cutărică om etc., sau cum auzeam des de la părinţi când eram mai mic „Ordine şi curăţenie!”. Dându-mi atunci seamă de asta, am stat să cuget. Puteam să scap şi să recuperez rapid, a se înţelege să dau pe gât la greu, SAU să-mi accept soarta şi să mă apuc devreme de o inventariere a lucrurilor, să-mi fie mai uşor când lucrurile o iau razna. Cum nici eu nici ficatul meu nu ne prea omorâm cu băutura, am ales a doua variantă şi am pornit în misiune.

Când lumea e beată, dar nu beată rău, criţă, e greu să faci curăţenie fără să fii observat. Iar dacă ai avut ghinionul să chiar fii observat, atunci vai şi amar, eşti neplăcut grupului, e ca şi cum ai savura un sandviş copios în timp ce femeia de servici vine şi curăţă cu dezinfectant resturile lăsate de alţii care au savurat un sandviş asemănător. Nu pică bine. Mai bine lasă să fie mizerie, curăţăm mâine. Azi nu-i bai dacă mâncăm în mizerie. Aşadar, pe moment am abandonat „curăţenie” şi am rămas doar la „ordine şi”. Ordine şi ce?

M-am dus să văd ce face fiecare petrecăreţ, cu grijă să nu omit pe cineva. Te poţi scuza uşor din-afara unei bisericuţe, mai greu e să intri, sau ma rog, să fii acceptat. Trebuie să îţi mărturiseşti credinţa într-un mod convingător, vedeţi voi, şi pe deasupra să şi rimeze cu aliniamentul bisericii respective că dacă ai din nou ghinionul de a o da în bară, vai şi amar, eşti neplăcut grupului. Nu pică bine. Mai bine lasă să nu se simtă bine toată lumea, că doar nu de-aia am venit, să ne simţim bine. Lasă că vedem mâine ce şi cum, azi nu-i bai dacă se supără unu, se enervează altu şi una nu se simte bine.

Abandonând aşadar şi ideea de „ordine”, după atâta trudă şi umila resemnare, m-am aşezat, iar privirea mi-a căzut aleator pe o… păi… cum să zic… o curvă, cu v de la vagin. Doar nu era să rămân doar cu „şi”; să fiu întrebat „şi ce?” ca să răspund „şi atât”. Nu că ar fi contat, până mâine s-ar fi uitat. Aşa gândeam. Prost, fireşte, dar am o scuză, mi se urcase alcoolul la cap. Hotărât, facem ce facem, ajungem în dormitor, „algocalminul” era la mine – pe ideea că nu pleci la o petrecere fără „algocalmin” că nu se ştie când te apucă durerea, pe tine sau pe altul – şi, şi… ficatul voia afară. Greşisem ceva calcule, surprinzător ştiu, trebuia să funcţioneze încă normal până la următoarea sticlă. M-am scuzat domniţei şi m-am ridicat să mă îndrept la obiectivul salvator. Nu cred că există cineva care să nu ştie senzaţia aia care o capeţi când te ridici din pat şi creierul ţi se loveşte de toţi pereţii craniului.

Cu zgomot bubuind în urechi, mergând în zigzag, am ajuns în cel mai curat loc de acolo. Atunci, sunetele filtrare de ecou mi-au amintit de tine. Nu era zgomot bubuind în urechi, era piesa noastră resimţită în suflet. Doar al meu suflet bineînţeles. Şi-atunci m-am aplecat şi-am urlat şi m-a durut, dar te-am scos din mine, te-am scos pe toată afară, tot răul şi binele făcut, fiecare picătură, te-am scos şi am tras apa după tine.

Anticorpii nu se produc în lipsa antigenilor.

Clasic

Am fost şi eu la un concert de-al lui Liszt când o împlinit două secole de existenţă, anul trecut prin Octombrie. Ştiam programul din seara respectivă (fiindcă n-am putut, oricât aş fi vrut, să particip la festivalul întreg) pe de rost şi nu numai după titluri, fapt remarcat de cineva cu care venisem acolo. Din vorbă în vorbă ajung să zic „Asta ce urmează e ce are Liszt mai bun, părerea mea”. Persoana remarcă, ascultă, iar în pauză, după ce partea mult lăudată s-a încheiat, mă întreabă „Asta care urmează ai zis că-ţi place?”. „Care a fost, asta care a fost”. „Ah!”.

Ah

 

Timbres Of Ice

Trebuie să recunosc, în ultima vreme gusturile mele muzicale şi-au schimbat traiectoria niţel. Am început să-l ascult pe Klaus Schulze, arhicunoscut compozitor de piese „trance”. Nu e nimic genial în munca lui, zic eu, dar e o creaţie deosebit de frumoasă dacă e luată în întregime. Nici o piesă nu are un „moment de glorie”, întreaga compoziţie dă un aer de inspiraţie, o mână de ajutor pentru orice ai face. Muzica lui Schulze nu se bagă în seamă, ea e acolo pentru a completa. Mai jos aveţi una din favoritele mele.

The Hours

Dacă ar fi să recomand vreodată ceva cuiva, aş recomanda The Hours. Cartea, filmul, cartea legată de carte, muzica legată de film… orice. A reuşit să-mi scarpine atât mintea cât şi inima în acelaşi timp – un drog foarte rar şi nespus de plăcut. Mă gândesc să vă deschid apetitul şi vouă prin extracte (nu mă apuc să zic cu cuvintele mele ce şi cum, fiindcă nu ştiu s-o fac bine şi oricum au făcut-o deja alţii pentru nevoiaşi). Filmul nu durează neobişnuit de mult, cartea nu e groasă, merită să îţi sacrifici puţin timp pentru experienţa asta.

-Da, spune Angelica. La cinci ani deja, îşi poate simula entuziasmul grav pentru sarcina îndeplinită, când, de fapt, ceea ce-şi doreşte cu adevărat este ca toţi să-i admire munca şi s-o lase liberă apoi. Quentin îngenunchează cu pasărea în mână şi cu o infinită delicateţe o pune în iarbă. Oh, dacă bărbaţii ar fi brute şi femeile îngeri – dacă totul ar fi atât de simplu.

-Richard. Ai scris o carte întreagă.
-Dar aproape totul a fost lăsat în afară, aproape totul. Şi apoi am lipit un sfârşit şocant. Oh, ei bine, eu caut să fiu înţeles, cu adevărat. Doresc mult, prea mult, nu-i aşa?
-Da. Bănuiesc că da.
-M-ai sărutat lângă iaz.
-Acum zece mii de ani.
-Se întâmpla încă.
-Într-un anume sens, da.
-În realitate. Se întâmplă în acel prezent. Asta se întâmplă în acest prezent.
-Eşti obosit, dragul meu. Trebuie să te odihneşti. O să-l sun pe Bing, să mă interesez de medicamentul tău, bine?

Mai învăţ şi lucruri folositoare

Mergeam pe stradă, pe timp de noapte. Povesteam cu un vultur cu pene negre, deşi nu s-a considerat niciodată aşa ceva. El zicea că e un papagal. Ne îndreptam spre culcuşurile noaste după lungi vorbării amuzante şi zeci de glume, majoritatea proaste, dar de la care oricum râdeam fiindcă. Doar fiindcă. Cum gaşca se spărsese, am rămas doar noi doi şi era clar, cumva ne-am comunicat că nu mai aveam chef de distracţii.
Am încercat să-i spun despre un lucru interesant care îl descoperisem nu cu mult timp în urmă despre mintea umană, cum că noi putem să ne închipuim că auzim ceva fără ca timpanele să se mişte un nanometru, că noi, dacă am auzit odată o gamă la un instrument, dacă am auzit cândva fiecare notă în parte, e posibil să visăm un cântec întreg nemaiauzit de nimeni niciodată, apelând doar la memorie şi aranjând amintirile notelor într-o ordine anumită. Şi mai important, că o putem face în mod involuntar şi deci putem spune că mintea umană s-a născut ca să creeze ceva nou din ceva vechi, ca şi cum ar fi o necesitate biologică. Companionul meu însă nu a fost deloc interesat de gândirile mele aşa că m-am lăsat păgubaş în scurt timp.
S-a apucat să-mi spună istorie, lucruri despre războaiele mondiale. N-am înţeles niciodată cum pasionaţii de istorie niciodată nu arată o implicare personală în ceea ce fac. Un pasionat de pictură, să zicem, ar vorbi despre acel domeniu cu o clară afecţiune. Ar lăuda un cutare maestru, ar aprecia o nuanţă etc. Pasărea asta de noapte în schimb, ca toţi pasionaţii de istorie pe care am ajuns să-i cunoscut cât de cât, nu dădea niciun semn de căldură. Era rece ca gheaţa, spunea lucrurilor pe nume, sec. Şi de ce să te legi când vorbeşti de războaie dacă nu de moarte? „Ăla a murit împuşcându-se în cap.”. Niciodată nu a insistat asupra unui subiect, unei idei. Le spunea rând după rând, total detaşat, lucruri pe care le ştiam, altele noi, unele total aberante (deşi nu i-am zis ce cred, n-aş fi putut da argumente obiective cum făcea el) ca şi cum ar fi fost un reporter care doar îşi face meseria de a informa lumea, nimic mai mult.
La un moment dat, n-am mai rezistat asprimii lui şi i-am zis despre o carte a lui Cezar Petrescu legată de război. Nu prea le avea cu cărţile aşa că a trebuit să-i rezum o secvenţă care mi-era întipărită demult în minte. N-am făcut-o prea bine, dar a funcţionat, vulturul s-a înmuiat. Reacţia:
-Mda păi în general poveştile inspirate din realitate devin cele mai bune drame.
-Să înţeleg că tu consideri viaţa o dramă?
Ridicând sprâncenele stufoase, şi-a holbat ochii mari şi negri la mine. După o clipă mi-a răspuns:
-A nu… numa’ zic.
Am zâmbit. I-a trebuit o săptămână, cinci zile şi trei beri ca să se deschidă.

În lumea asta sunt mai mulţi oameni cum se cade decât s-ar zice, atâta doar că ştim să-i scoatem în evidenţă exclusiv pe cei negativi. Şi asta se aplică la orice, nu doar la persoane. Observăm numai ce ne deranjează; dacă suntem confortabili nu apreciem cauzele care ne dă acea stare de confort. Generalisim vorbind; desigur că există excepţii, mereu există. Mintea care am dezvăluit-o în noaptea aceea e una dintre ele, ea mi-a amintit cât de ignorant pot fi uneori. Stau şi mă gândesc, cred că acum pricep de ce s-a considerat tot timpul un papagal şi niciodată un vultur,

diferenţa esenţială constă în culoare.

Doar coarde

Uite genialul, chiar acolo.

În căutarea timpului pi… sicii mamei tale!

Nu prea am mai acordat timp timpului, dacă ştiţi la ce mă refer. Nu, normal că nu ştiţi, e un fel de-al meu de a denumi o chestie care nu am văzut-o denumită de nimeni niciodată. Defapt, majoritatea lumii îşi petrece viaţa de zi cu zi fără măcar să se gândească la asta, iar dacă o aşteaptă o moarte bruscă, doamne feri, trece în lumea de dincolo fără să fi ştiut de existenţa acestui sentiment, acestui stil de trăire.

Eram în autobuz. Stăteam pe scaun şi mă uitam la praful oraşului. Am început cu gândurile „Dacă ar veni acuma lângă mine şi m-ar întreba hei, ce faci ce i-aş răspunde? Du-te naibii, ascultam Chopin. Cum ascultai, că n-ai căşti? Nu-ţi trebuie căşti pentru aşa ceva, n-ai cum să înţelegi că eşti un prost. Ba tu eşti un prost! Pe vremuri toată gloata era prostie. Ziceai proştilor, ascultaţi-mă şi toată lumea ciulea urechile ca şi cum acuma un politician zice cetăţeni… şi bagă un discurs plat. Singura diferenţă e că acum se ciulesc urechiile pentru cârcoteli. Ne faci proşti? Ei hai să vedem cine-i mai prost.” Un tip a coborât la staţie şi a pus două degete pe geam, ca şi cum ar fi vrut să-mi scoată ochii. A zâmbit uşor, un zâmbet tare nefamiliar. M-am uitat ciudat la el, pleca. „Cine o fi tipul ăla? Părea că mă cunoaşte. O stat în acelaşi bus? De ce altceva mi-ar fi atras atenţia cu gestul ăla? Parcă îl ştiu şi eu de undeva.” Căutam nume în memorie. Din nereuşită, ajung să-mi rezolv mintal nişte exerciţii de tangente la volume. După încă o staţie, revin „Avea un palton suflecat la mâini. Ce dezordonat! Pe cine ştiu eu cu haine faine purtate aiurea? Şi mutra… Zâmbetul ăla mi-e total străin, clar. Probabil că nu prea zâmbeşte deci. Un om trist, cu haine aiurea… Să-mi trag ceasul, de unde mă cunoaşte aşa un om? Bine că avea şi breton mare să-şi ascundă privirea dupa el. Emo. Cam de vârsta mea.” O babă s-a ridicat de pe scaun, un dobitoc s-a aruncat pe locul liber de lângă mine. Mi-am pus cotul pe marginea geamului. „Intersectez bisectoarea cu axul si mda… îmi pierd banii degeaba. Măcar nu-s ai mei. Dacă stau departe de bani cât mai mult, o să îmi fie bine. Ce ironic, toată lumea vrea să fie cât mai apropiată de bani, să se scalde în ei, dar eu nu, eu mă feresc de ei. Şi mă mai feresc de încă ceva. Trebuie să recunosc, nu am fost în stare să mai scriu ceva frumos despre ea. O trebuit să apelez la scrierile mele din trecut, din vremea aia…”. Simţisem privirea unei doamne de cam 40 de ani căruia îi amorţiseră ochii peste faţa mea. Când am privit-o înapoi şi-a revenit şi a întors capul. Continuam „Ce trist, chiar totu-i temporar.” O copilă se juca pe trotuarul din faţa Şepcii lui Ceauşescu. Am coborât, suflând uşurat că am scăpat din înghesuiala aia. „Dar Chopin? Chopin nu e temporar, sunt un prost!”.

Următoarele zile au trecut… până la banchet. Împlinisem 12 ani de stat în aceeaşi şcoală, lucrurile trebuiau să se schimbe. TOATĂ ziua am zâmbit. TOT mi-era drag, fiecare gest, fiecare mişcare, fiecare om, fiecare privire, fiecare râset… Îi cerusem un whisky la ospătar, mi-a răspuns „Nu mai este. Şi aşa tu ai băut jumate din cât o fost!”. „Pontist omu” mi-am zis. „Nu că ar ţine cu Ponta sau că ar veni dintr-o regiune pontică, dar îi plac poantele. Oare asta ajută la CV? Mircea Icsulescu, ospătar pontist.” Ne hotărâserăm, clasa, să plecăm la un local de noapte. Coadă la doamna dirigintă să ne luăm rămas bun. Când îmi vine rândul, îmi amintesc că am uitat să-i dau un sonet încă din dimineaţa aceea, la festivitate. I-l înmânez. Îmi zice familial „Să aveţi grijă de fete!”. Nu prea am avut eu ocazia să fac pe fratele mai mare, dar fie, atunci i-am răspuns ca să o scap de un gând „Avem, avem, cum să nu?! N-aveţi grijă!”. Pe drum, o colegă era să-şi rupă piciorul într-o scobitură din trotuar. Genunchiul ei făcuse un unghi de 13 grade cu solul înainte ca fătuca, uşor ameţită (când naiba o reuşit să se ameţească aşa, nu ştiu), să-şi recapete echilibrul. Luând aminte la misiunea mea şi la rochia stimatei, mi-am oferit rapid braţul pentru a evita posibile alte accidentări de genul. La local, ladies first. O „ea” se uitat cu ochi îngrijoraţi în spate la noi, băieţii, şi pe buzele ei am citit preţul intrării. Contrar celor spuse anterior, ţineam la banii care îi aveam. „Prea mult, las-o naibii că nu-s femei goale acolo!” afirmase un coleg. Nu i-am mai transmis mesajul ei că noi nu intrăm, deşi toate cugetările s-au întâmplat fără să îmi dezlipesc privirea de a ei. Oricum ştia că nu vom veni, nu era mare lucru. Peste o clipă s-a pierdut în mulţime. „Pa” i-am şoptit.

Restul nopţii mi-am petrecut-o bând bere de nasul (sau gâtul?)  meu. Soarele m-a prins în pat, pe mine şi pe colegi şi pe colege. „Misiune îndeplinită. N-am eşuat cu nimic, nu?” mi-au fost ultimele cuvinte înainte de a trage un somn de buturugă.

N-am eşuat cu nimic… nu?

Old habits

Keeper of The Seven Keys

Dacă am fost vreodată fan al unei trupe de muzică atunci am fost al Helloweenului. Băieţii ăstia îmi guvernau timpanele zi şi noapte, oriunde mă aflam. Ţin minte că versurile îmi plăceau in mod deosebit. Şi cum să nu-mi fi plăcut?

Throw the first key into the sea of hate
Throw the second key into the sea of fear
Throw the third key into the sea of senselessness[…]
The fourth key belongs into the sea of greed
and the fifth into the sea of ignorance

Mai jos e un „ataşament” 😉 pentru cei curioşi. Din experienţă consider că e prudent să vă avertizez înainte că piesa poate fi considerată EXTREM de deranjantă.

Mulţumesc unui prieten că mi-a amintit.