Patrick's Blog

"Cea mai mare dovadă de dragoste pe care o putem da unei girafe este de a-i tricota un fular."

Etichetă: primavara

Biologie

A trecut atât de mult timp de când nu am mai scris ceva personal încât aproape am uitat cum se face. Noroc cu un (singur!) eseu cerut la facultă unde mi s-a dat voie să fiu cât de cât subiectiv. În rest doar (!) Nume, Semnătura, An, Grupa şi Data. Şi cu asta declar că v-am avertizat.

Am un prost obicei, format la început de liceu dacă ţin bine minte, iar în mod obişnuit nu o fac, de a asocia una bucată muzică cu una bucată fată dragă. E prost fiindcă de fată se poate întâmpla să scapi, dar de piesă ba şi e obicei fiindcă nu îl poţi controla, se întâmplă aleator. Am încercat să găsesc şi ce-a mai măruntă urmă de logică din istoria asociaţiilor de tipul ăsta în arhiva vieţii mele, dar n-am găsit absolut nimic, zero barat. Conclud deci că mintea mea lucrează pur şi simplu LA BĂŞCĂU.

Şi acum ca am spus asta:

Eram la o petrecere. Cam toată lumea se îmbătase, eu rămăsesem codaş, eram doar aburit. N-aveam de ce să mă grăbesc, noaptea era tânără. Problema era că uitasem un lucru esenţial în astfel de scenarii: „cine rămâne la urmă, trage uşa după el”. Care va să zică eu trebuia să am grijă de tot ce se întâmplă, să nu se spargă cutărică lucru, să nu se bată cutărică om etc., sau cum auzeam des de la părinţi când eram mai mic „Ordine şi curăţenie!”. Dându-mi atunci seamă de asta, am stat să cuget. Puteam să scap şi să recuperez rapid, a se înţelege să dau pe gât la greu, SAU să-mi accept soarta şi să mă apuc devreme de o inventariere a lucrurilor, să-mi fie mai uşor când lucrurile o iau razna. Cum nici eu nici ficatul meu nu ne prea omorâm cu băutura, am ales a doua variantă şi am pornit în misiune.

Când lumea e beată, dar nu beată rău, criţă, e greu să faci curăţenie fără să fii observat. Iar dacă ai avut ghinionul să chiar fii observat, atunci vai şi amar, eşti neplăcut grupului, e ca şi cum ai savura un sandviş copios în timp ce femeia de servici vine şi curăţă cu dezinfectant resturile lăsate de alţii care au savurat un sandviş asemănător. Nu pică bine. Mai bine lasă să fie mizerie, curăţăm mâine. Azi nu-i bai dacă mâncăm în mizerie. Aşadar, pe moment am abandonat „curăţenie” şi am rămas doar la „ordine şi”. Ordine şi ce?

M-am dus să văd ce face fiecare petrecăreţ, cu grijă să nu omit pe cineva. Te poţi scuza uşor din-afara unei bisericuţe, mai greu e să intri, sau ma rog, să fii acceptat. Trebuie să îţi mărturiseşti credinţa într-un mod convingător, vedeţi voi, şi pe deasupra să şi rimeze cu aliniamentul bisericii respective că dacă ai din nou ghinionul de a o da în bară, vai şi amar, eşti neplăcut grupului. Nu pică bine. Mai bine lasă să nu se simtă bine toată lumea, că doar nu de-aia am venit, să ne simţim bine. Lasă că vedem mâine ce şi cum, azi nu-i bai dacă se supără unu, se enervează altu şi una nu se simte bine.

Abandonând aşadar şi ideea de „ordine”, după atâta trudă şi umila resemnare, m-am aşezat, iar privirea mi-a căzut aleator pe o… păi… cum să zic… o curvă, cu v de la vagin. Doar nu era să rămân doar cu „şi”; să fiu întrebat „şi ce?” ca să răspund „şi atât”. Nu că ar fi contat, până mâine s-ar fi uitat. Aşa gândeam. Prost, fireşte, dar am o scuză, mi se urcase alcoolul la cap. Hotărât, facem ce facem, ajungem în dormitor, „algocalminul” era la mine – pe ideea că nu pleci la o petrecere fără „algocalmin” că nu se ştie când te apucă durerea, pe tine sau pe altul – şi, şi… ficatul voia afară. Greşisem ceva calcule, surprinzător ştiu, trebuia să funcţioneze încă normal până la următoarea sticlă. M-am scuzat domniţei şi m-am ridicat să mă îndrept la obiectivul salvator. Nu cred că există cineva care să nu ştie senzaţia aia care o capeţi când te ridici din pat şi creierul ţi se loveşte de toţi pereţii craniului.

Cu zgomot bubuind în urechi, mergând în zigzag, am ajuns în cel mai curat loc de acolo. Atunci, sunetele filtrare de ecou mi-au amintit de tine. Nu era zgomot bubuind în urechi, era piesa noastră resimţită în suflet. Doar al meu suflet bineînţeles. Şi-atunci m-am aplecat şi-am urlat şi m-a durut, dar te-am scos din mine, te-am scos pe toată afară, tot răul şi binele făcut, fiecare picătură, te-am scos şi am tras apa după tine.

Anticorpii nu se produc în lipsa antigenilor.

HHH

Am avut „acel moment ciudat când” ştii că sunt atât de multe lucruri importante pe lumea asta şi ce faci tu acum nu e unul din ele. Gândurile ulterioare, în timp ce decupam carton pentru o machetă, m-au adus la concluzia că în luna trecută, Aprilie, nu am scris nimic, sau hai fie, nimic pe blog. Inadmisibil pentru mine, oamenii din jurul meu renunţă sau îşi neglijează blogurile în ultima vreme, iar mie îmi place să fiu special, nu vreau să mă declar şi eu învins de… cum vrei tu să-i spui. E acelaşi lucru pentru noi toţi, asta-i cert. Definiţia diferă, iar importanţa ei nu îşi are rostul aici. Mergem pe încredere.

La ce vreau eu să fac referinţă astăzi e cel puţin supărător, indecent, dar am o scuză, e realitatea, iar realitatea e pentru toţi. Sper să fiu aşadar iertat. O discuţie între mine şi o străină. Văzând că eram cu o carte în mână la celălalt cap al mesei şi fiindcă se plictisea şi nu avea cu cine altcineva să vorbească, adaug eu, m-a întrebat care e autorul meu preferat. Câte fete nu fac asta. Îmi ridicasem ochii de pe rândurile paginii din politeţe – prima oară îi dai atenţie să nu creadă că eşti nesimţit şi nu te uiţi la omul care vorbeşte cu tine – şi am stat puţin să am grijă ce-i răspund, asta după ce mi-am dat seama ce a întrebat, timp în care probabil m-am strâmbat urât, uitându-mă la ea, fiindcă a adăugat că dacă vreau, ea poate să stea doar şi să tacă, să îmi văd de citit. I-am spus că nu e nicio problemă, i-am explicat nişte chestiuni simple despre cum sunt eu deranjat şi mai ales cum arăt eu când sunt deranjat şi că nicidecum ce făcuse ea nu e un gest de asemenea factură etc., mă rog, small talk până m-am gândit ce să-i răspund fără să mai fac vreo pauză ciudată. Fireşte, nu i-am zis adevărul. Cărţile sunt ceva intim pentru mine, mi-e greu să zic ce citesc, dacă n-ar fi imatur mi-aş ascunde şi cartea pe care o ţin în mână de fiecare dată când sunt într-un loc public (şi se întâmpla des), ce îmi ceruse ea era să mă decapitez şi să-mi arunc căpăţâna în canal. Cum spuneam, am minţit-o. I-am pomenit de un gay fără notorietate prea mare, pe care îl citisem iarna trecută. A făcut un ah dând din cap că a auzit, am întrebat-o dacă într-adevăr auzise de el, mi-a răspuns că parcă a mai auzit numele ăsta pe undeva şi cam atât – un mod de a ascunde că defapt nu ai habar – nu e nimic, m-am asigurat, am spus cuvinte goale, nu am arătat nimic din mine, căpăţâna rămase la locul ei. Misiune îndeplinită; m-am întors la citit. După câteva litere mi-am dat seama că încă privirea ei nu se clintise, se uita la tipu din celălalt capăt al mesei. Mi-am ridicat privirea din nou, da de mi se părea. Nu. O întreb dacă are şi ea vreun autor favorit de beletristică. Drăguţa de ea mă întreabă dacă am auzit de Hesse. În acel moment am avut un moment de bucurie din cauză că o minţisem adineauri, adevărul ar fi dat la vileag atât de multe despre mine, mult prea multe. – Acum, în prezent, această informaţie, pe care de altfel o împart cu tot internetul, nu mai are nicio valoare, iar scopul acestei postări nu e acesta, de a comunica, vezi doamne, ce-mi place mie în literatură. – Bun, deci… Bucuria am ascuns-o printr-un zâmbet tâmp şi o scuturare din cap în semn că da. Mi-a zis că a citit toată bibliografia, n-am reacţionat nicicum. Nici nu aveam voie să arăt vreo urmă de fascinaţie la ceea ce spunea, eram în risc de a mă da de gol, iar acum că ştiam care sunt consecinţele nu voiam să îmi asum nici cel mai mic risc de a pierde. M-am prefăcut că îmi continui lectura. Rapid mi-am dat seama totuşi că era o chestie, ceea ce se întâmpla, era o chestie din-aia… Am întrebat-o şi care e preferata ei carte de-a lui Hesse, zicându-mi, îmi amintesc clar, că dacă răspunde Der steppenwolf mă rup. Hei, aşa momente sunt rare, merită să profiţi de ele şi să te amuzi. E singura apărare pe care o am. Când i-am auzit glasul din celălalt capăt al mesei, cu ochii ascunşi după un breton, dar ficşi, mici şi serioşi, am crezut că nu sunt treaz, sau că am picat din cer, sau orice metaforă care arată că nu mai ştii de tine. „Lupul de stepă! Am citit şi restul, dar asta nu se compară.”

Asta da, asta nu se compară.

„Erau de un realism literar uimitor”

„Băuseră, dar nu erau beţi: ardea în ei în chip făţiş ceva aspru şi urât – şi totuşi nu era ceva forţat sau căutat, era numai o atitudine rece, de o aroganţă studiată, seacă, falsă şi închipuită, adoptată ca pe ceva la modă. Erau de un realism literar uimitor, de parcă ieşiseră dintre paginile unei cărţi, de parcă erau într-adevăr o generaţie nouă şi pustiită, pe care oamenii n-o mai văzuseră pe faţa pământului – o generaţie aspră, stearpă şi bolnavă, din care măruntaiele umane ancestrale alcătuite din milă, durere şi bucurie înălţătoare fuseseră înlăturate ca fiind depăşite şi fals sentimentale pentru astfel de făpturi aride şi inteligente care respirau, dintr-o plăcere sumbră, o atmosferă încărcată de ură şi amărăciune şi care îmbrăţişau cu patimă singurătatea, îndemnaţi de fatalitatea aspră a mândriei şi aroganţei.”

Stăteam în amfiteatru şi citeam din Thomas Wolfe. Era multă agitaţie în jur, cursurile aveau să înceapă, însă pe mine nu mă mai deranjează aşa ceva de multă vreme. Am fost întrerupt de o colegă din spate. M-a întrebat ce citesc, i-am arătat coperta cărţii întrebând-o cu un glas prefăcut „Ghiiiici despre ce îi vorba!”. Ea a răspuns imediat, cu încântare şi zâmbete, „moarte”, fapt ce a atras atenţia unei alte colege ce stătea în banca de lângă. Prima îmi şi luase cartea din mână să o răsfoiască, a doua începuse să-mi vorbească, fără să ridice privirea de pe foaia pe care desena cine ştie ce. Mi-a spus „Aha, de-aia vorbeşti aşa ciudat.”. Am făcut ochii mari. Sigur, ne ştiam de multă vreme, dar niciodată nu îmi spusese că vorbesc ciudat. Am mai întrebat-o odată ce a zis, ca să mă asigur că am auzit bine. Auzisem bine. A continuat după aceea „Nu înţeleg de ce trebuie să citeşti toate porcăriile şi tâmpeniile astea”. Aici nu am fost surprins, colega asta de multe ori făcea – şi încă face – gafe. I-am răspuns calm că nu are de unde să ştie ce e dacă nu a încercat să o citească, însă, fireşte, ea nu mi-a dat dreptate, iar din lipsa mea de interes discuţia s-a terminat rapid. Mi-am dat seama atunci că voise să zică „ciudăţenii”, nu „ciudat”, căci, aşa e, uneori „vorbesc ciudăţenii”. Prima colegă, cea cu cartea, m-a întrebat apoi dacă este vreo fază faină de citit, să-i arăt. Era foarte, foarte entuziasmată. Foarte. I-am ales un pasaj în care un italian mărunt e zdrobit de o maşină şi creierii îi sunt împroşcaţi pe şosea etc. etc. Ea citea cu degetul, concentrată, serioasă, iar când ajunse la rândurile cutare, zâmbi, şi i se adresă colegei celeilalte, mai mult ca să îi facă sâca-sâca, „Ia ascultă…” şi începu să citească cu voce tare părţile cele mai morbide. Satisfacţia îi era maximă. După ce termină, mă rugase să o anunţ dacă mai găsesc asemenea pasaje. Ok.

M-am întors cu privirea la tabla neagră, crăpată, murdară cu cretă, nimic lizibil pe ea. Neintenţionat am ajuns să reflectez la ce citisem înainte de a fi angajat în discuţie. M-am uitat la prefaţă, să mă asigur.

Textul e din 35.

Am incercat in mai multe randuri sa zbor

După o zi grozavă de primavară şi plină de nimicuri importante, aflat întro cabană nu tocmai departe de oraş, cu puţin chef de somn dar mult chef de stat întins întro lume de vis, văzut-am un raft vechi cu cărţi uşor prăfuite. Acolo gasit-am Cartea de la Jucu Nobil de Mircea Petean. Am deschis-o aleatoriu şi după ce citisem câteva rânduri, ştiam că urma să nu o mai pun înapoi pe acel raft niciodată. Am comis o nelegiuire, asta am făcut. Dar ca să mă înţelegeţi mai bine, m-am gândit să împart Poemele Anei cu voi.

Poemele Anei


I


memoria mea este un cimitir de zei păzit de cuvinte

relicve ale unei postmoderne mitologii

 

am încercat în mai multe rânduri să zbor

– avându-te alături –

cu astfel de „aparate”

 

le-am încercat retuşat prins in poemele tale

Ana

ca în montura inelului meu de logodnă

 

II

 

m-ai urmat fără ezitare atunci

când am tăiat vad in valurile copilariei

 

„nu mai e singur” – şuiera vântul

zeii s-au privit cu nedumerire

(căzuseră deja in dizgraţie)

soarele s-a-ntunecat o clipă

clopotele văii băteau a uimire

în casa cu acareturile curtea si grădina alor mei

se agita o mare de voci si cuvinte

 

te-ai strâns în mine privind în jur cu teamă prietenoasă

 

în liniştea care s-a lăsat

plopii îşi scuturară frunzişul

aidoma unor steaguri de nuntă

era limpede – primeam încuviinţarea ieşirii din

singurătate –

erai adoptată

 

III

 

de cum te-ai apropiat

– înaltă şi dreaptă smerenie –

cu adevărat fiinţă născută

în ţara celor o mie şi una de izvoare

purtând pe frunte însemnele pădurii

 

un nod de lumină albastră

fulgeră peste leşul râului

îmbălsămat cu fuior

şi cu flori de salcâm şi de regina nopţii

 

IV

 

ţi-ai pus sigiliul pe carnea solarelor dealuri

mai mici decât cei mai înalţi plopi

stăpânite de un duh sceptic

plantate cu stâlpi de beton

şi haşurate cu garnituri de sârmă ghimpată

aidoma funestelor lagăre

 

în adâncitura şoldului unei coline

ai primit cu o bucurie speriată

botezul iniţierii in misterele solare

 

erai o şcolăriţă spăimoasă

alături

o lumânare aprinsă la căpătâiul unui copil

 

V

 

mă sărutai şi fugeai pe insulă

trăind în două bărăganul de varză

de pe fostele domenii ale Academiei

strigând – „ei hăbăucule”

 

îmbrăţişarea noastră smulgea insula din rădăcini

ea începea să plutească

noi rupeam o bucată de cer

pe care o foloseam drept pânză

 

ancoram în dreptul casei părinteşti

unde primeai binecuvântarea bunicii

al cărei nume îl porţi

şi urările de bine ale străbunilor

 

VI

 

ţi-ai zgâriat picioarele în murii miriştilor

pătate cu ulei ars şi cu vaselină

şi din urme de şenile ai cules

maci şi albăstrele pe Prunduri

 

deşi tot muntelui ai continuat să aduci rugăciuni

 

între salciile de pe malul de lut crud

pe iarba rară moale şi răcoroasă

ca pielea şarpelui

oficiai cu gravitate misterele umbrei

 

eram un şcolar sârguincios

în preajmă

trestiişul încerca în zadar să înfrângă asaltul porumbului

 

VII

 

ca două săbii scoase din teaca ploii

străluceau trupurile în lumina umedă

aidoma buzelor noastre

 

micile altare ale ciupercilor

şi ale bureţilor de rouă

adânc insinuant mirositori

 

ţepi de măceş în carne şi flori la ureche

dealul se înalţă-n priviri

la un punct în eter nesilit se-ncovoaie

 

fuiorul vesteşte nuntă-n cer

 

sora mea fraţii mei ceilalţi

în Gropi cu margini bătute în fragii atâtor veri

i-am întâlnit şi abandonat

 

rugi de fum peste fânaţe coapte

 

VIII

 

am trecut împreună podeţul de bârne putrede –

i se uscase râului braţul

cu care învârtise cândva roţile morii

pentru c-a furat ouă de rândunică oare –

şi ne-am risipit în parcul Castelului

unde n-am întâlnit nici bănci nici alei pietruite

nici busturi de celebrităţi defuncte

cel mult nişte petice de iarbă

cărări vagi un pavilion părăsit

caţiva pini şi molizi un nuc american jupuit

 

şi ce mult am fi vrut să ne pierdem

 

când ne-a ieşit în cale un infirm

(ce te costă s-afirmi că lemnul cârjelor sale

înflorea ca două tufe de trandafiri)

care la întrebările noastre a răspuns

că-n somnul Castelului doarme o fată bătrână

 

IX

 

chiar sub ochii noştri pădurea

– un miez de pădure lipsită de primejdii –

se metamorfoza în cuvânt

 

am aşteptat răbdători împreună

ca fructul ploii să se pârguiască

în lumina acelui cuvânt

 

am adus jertfe pe altarul bucuriilor simple

am deprins mersul gesturile şi obiceiurile

primilor oameni sub streaşina acelui cuvânt

 

am visat une vie sans reproches

sărutându-ţi zâmbetul de-o enormă tristeţe

sub acoperişul în formă de ▲ al acelui cuvânt

 

X

 

pe ruinele casei unchiului din Bărc şezum şi deplânsem

ravagiile lipsei de prevedere risipei şi lăcomiei

 

era o casă ambiţioasă

era o casă unică

era casa din vis

înconjurată de plopi

ca de-o orchestră simfonică

şi-avea un cat nelocuit

decât de hulubi şi de bufniţe

 

s-au înnoit vremurile

s-au învrăjbit fraţii

pământul s-a sălbăticit

acareturile au căzut în paragină

unchiul a pierit

după ce fu vânturat ca un ciulin

pe bărăganul istoriei

familia i s-a risipit

casa rămase pe veci neterminată

 

semnul de doliu al unei păsări

pe craca singurului prun rămas în picioare

în livada prăbuşită

 

(Jucu de Mijloc, vara anilor 1982, ’83, ’84)