Patrick's Blog

"Cea mai mare dovadă de dragoste pe care o putem da unei girafe este de a-i tricota un fular."

Etichetă: talent

Sesiune

Fiindcă există mai multe feluri de sesiuni.

Clasic

Am fost şi eu la un concert de-al lui Liszt când o împlinit două secole de existenţă, anul trecut prin Octombrie. Ştiam programul din seara respectivă (fiindcă n-am putut, oricât aş fi vrut, să particip la festivalul întreg) pe de rost şi nu numai după titluri, fapt remarcat de cineva cu care venisem acolo. Din vorbă în vorbă ajung să zic „Asta ce urmează e ce are Liszt mai bun, părerea mea”. Persoana remarcă, ascultă, iar în pauză, după ce partea mult lăudată s-a încheiat, mă întreabă „Asta care urmează ai zis că-ţi place?”. „Care a fost, asta care a fost”. „Ah!”.

Ah

 

De ce e Saramago bazat

Am spus că nu eram eu însumi, că am fost luat de decizie, Asta e încă o dovadă că era vorba de un vis, Nu văd cum, Din două una, ori recunoaşteţi că aţi luat o hotărîre ca tot restul lumii şi sînt dispus să cred c-aţi mers fără cravată pe strada femeii necunoscute, condamnabilă abatere de la conduita profesională, pe care deocamdată nu vreau s-o examinez, ori vă încăpăţânaţi să susţineţi c-aţi fost luat de decizie, iar aşa ceva, la care se adaugă inevitabila chestiune a cravatei, numai într-un vis se poate accepta, Repet că n-am luat decizia, m-am uitat la fişă, m-am încălţat şi am ieşit, Deci aţi visat, N-am visat, V-aţi culcat, aţi adormit şi aţi visat c-aţi fost pe strada femeii necunoscute, Vă pot descrie strada, Ar trebui să-mi dovediţi că n-aţi mai trecut niciodată pe acolo, Vă pot spune cum arată clădirea, Bine, bine, noaptea clădirile sînt negre, De obicei, despre pisici se spune că noaptea sînt negre, Şi despre clădiri, Vasăzică nu mă credeţi, Nu, De ce, dacă îmi daţi voie să întreb, Pentru că ceea ce afirmaţi c-aţi făcut nu încape în realitatea mea, şi ce nu încape în realitatea mea nu are existenţă, Trupul care visează e real, deci, în lipsa altei opinii mai autorizate, trebuie să fie la fel de real şi visul pe care-l visează, Visul n-are decît o realitate de vis, Vreţi să spuneţi că aceasta a fost unica mea realitate, Da, aceasta a fost unica realitate pe care aţi trăit-o, Mă pot întoarce la lucru, Puteţi, dar atenţie, va trebui să ne ocupăm şi de chestiunea cravatei.

The Hours

Dacă ar fi să recomand vreodată ceva cuiva, aş recomanda The Hours. Cartea, filmul, cartea legată de carte, muzica legată de film… orice. A reuşit să-mi scarpine atât mintea cât şi inima în acelaşi timp – un drog foarte rar şi nespus de plăcut. Mă gândesc să vă deschid apetitul şi vouă prin extracte (nu mă apuc să zic cu cuvintele mele ce şi cum, fiindcă nu ştiu s-o fac bine şi oricum au făcut-o deja alţii pentru nevoiaşi). Filmul nu durează neobişnuit de mult, cartea nu e groasă, merită să îţi sacrifici puţin timp pentru experienţa asta.

-Da, spune Angelica. La cinci ani deja, îşi poate simula entuziasmul grav pentru sarcina îndeplinită, când, de fapt, ceea ce-şi doreşte cu adevărat este ca toţi să-i admire munca şi s-o lase liberă apoi. Quentin îngenunchează cu pasărea în mână şi cu o infinită delicateţe o pune în iarbă. Oh, dacă bărbaţii ar fi brute şi femeile îngeri – dacă totul ar fi atât de simplu.


-Richard. Ai scris o carte întreagă.
-Dar aproape totul a fost lăsat în afară, aproape totul. Şi apoi am lipit un sfârşit şocant. Oh, ei bine, eu caut să fiu înţeles, cu adevărat. Doresc mult, prea mult, nu-i aşa?
-Da. Bănuiesc că da.
-M-ai sărutat lângă iaz.
-Acum zece mii de ani.
-Se întâmpla încă.
-Într-un anume sens, da.
-În realitate. Se întâmplă în acel prezent. Asta se întâmplă în acest prezent.
-Eşti obosit, dragul meu. Trebuie să te odihneşti. O să-l sun pe Bing, să mă interesez de medicamentul tău, bine?

Ascultă nebunia unei harpe…

Am primit azi un volum de poezii ale unei anume scriitoare din Mangalia, Indira Abdulvoap. S-a născut în 31 Ianuarie 1985 şi de la şaişpe ani tot scrie. Nu se găsesc prea multe informaţii despre ea pe net (ceea ce e chiar un păcat), dar se zvoneşte că ar fi trebuit să câştige de mai multe ori locul întâi la olimpiadele naţionale de română, lucru neîmplinit din cauza naţiei sale. Lăsând asta la o parte, iată o poezie din 2001:

PASIUNI

Dansez pe urmele curcubeului de noapte

În paşi de vals mă însoţeşte

Aura întunericului

Şi îngerii par fiare înfometate,

Care devorează

Tot frumosul.

Ascultă nebunia unei harpe…

Te-ai transformat deja în furtună?

Ceva mitic

Pe 26 Ianuarie anul ăsta Florin Piersic a devenit si cinematograf. Purtătorul numelui a venit călare la inaugurarea din Cluj, însă calul l-a luat peste picior, defapt chiar a călcat piciorul actorului. Săracul animal nu ştia că omul de 75 de ani fără o zi avea să asiste la un moment de neuitat din viaţa lui bogată. De n-ar fi fost actor, i-ar fi dat lacrimile în timpul dialogului cu publicul, şi nu de durere. După vizionarea documentarului despre el, reporteriţe care mai de care l-au furat pentru o secundă pentru un interviu. Şarmul Mărgelatului le-a făcut pe dânsele să se bâlbâie mai ceva ca neamuzantele filmuleţe date de Cârcotaşi, unele chiar recunoscând că în întreaga lor carieră n-au avut niciodată emoţii atât de mari. RADEFul a zâmbit toată seara, dojenind indirect statul care nu a dat doi bani pe iniţiativă; la propriu.

Cândva după evenimentul ăsta, undeva în timp pe o dată nesemnificativă, la Bucureşti, acelaşi Florin Piersic a devenit şi o bucată de beton în formă de stea (exact ca cea dată de americani) pe un bulevard. Cocor împreună cu Asocaţia de Turism Bucureşti au zâmbit în timp ce actorul îngenunchea. Serios Bucureşti, poţi fi mai original de-atât. Braşovul a imitat Hollywoodul mai mult pentru umor.

Gândiţi-vă voi rătăciţilor care aţi dat peste pagina asta, câţi dintre noi vor vedea un film care te pune pe gânduri o noapte întreagă, câţi dintre noi vom trăi seri speciale cu persoane dragi la cinematograful din Cluj şi după zile, săptămâni poate chiar ani vom zice „A da, la Florin Piersic s-au întâmplat toate astea” şi câţi din câinii vagabonzi din Bucureşti cu care nu mai ştie lumea ce să facă se vor căca pe steaua aia vişinie.

Un optimist ar zice: Măcar se încearcă.

Am incercat in mai multe randuri sa zbor

După o zi grozavă de primavară şi plină de nimicuri importante, aflat întro cabană nu tocmai departe de oraş, cu puţin chef de somn dar mult chef de stat întins întro lume de vis, văzut-am un raft vechi cu cărţi uşor prăfuite. Acolo gasit-am Cartea de la Jucu Nobil de Mircea Petean. Am deschis-o aleatoriu şi după ce citisem câteva rânduri, ştiam că urma să nu o mai pun înapoi pe acel raft niciodată. Am comis o nelegiuire, asta am făcut. Dar ca să mă înţelegeţi mai bine, m-am gândit să împart Poemele Anei cu voi.

Poemele Anei


I


memoria mea este un cimitir de zei păzit de cuvinte

relicve ale unei postmoderne mitologii

 

am încercat în mai multe rânduri să zbor

– avându-te alături –

cu astfel de „aparate”

 

le-am încercat retuşat prins in poemele tale

Ana

ca în montura inelului meu de logodnă

 

II

 

m-ai urmat fără ezitare atunci

când am tăiat vad in valurile copilariei

 

„nu mai e singur” – şuiera vântul

zeii s-au privit cu nedumerire

(căzuseră deja in dizgraţie)

soarele s-a-ntunecat o clipă

clopotele văii băteau a uimire

în casa cu acareturile curtea si grădina alor mei

se agita o mare de voci si cuvinte

 

te-ai strâns în mine privind în jur cu teamă prietenoasă

 

în liniştea care s-a lăsat

plopii îşi scuturară frunzişul

aidoma unor steaguri de nuntă

era limpede – primeam încuviinţarea ieşirii din

singurătate –

erai adoptată

 

III

 

de cum te-ai apropiat

– înaltă şi dreaptă smerenie –

cu adevărat fiinţă născută

în ţara celor o mie şi una de izvoare

purtând pe frunte însemnele pădurii

 

un nod de lumină albastră

fulgeră peste leşul râului

îmbălsămat cu fuior

şi cu flori de salcâm şi de regina nopţii

 

IV

 

ţi-ai pus sigiliul pe carnea solarelor dealuri

mai mici decât cei mai înalţi plopi

stăpânite de un duh sceptic

plantate cu stâlpi de beton

şi haşurate cu garnituri de sârmă ghimpată

aidoma funestelor lagăre

 

în adâncitura şoldului unei coline

ai primit cu o bucurie speriată

botezul iniţierii in misterele solare

 

erai o şcolăriţă spăimoasă

alături

o lumânare aprinsă la căpătâiul unui copil

 

V

 

mă sărutai şi fugeai pe insulă

trăind în două bărăganul de varză

de pe fostele domenii ale Academiei

strigând – „ei hăbăucule”

 

îmbrăţişarea noastră smulgea insula din rădăcini

ea începea să plutească

noi rupeam o bucată de cer

pe care o foloseam drept pânză

 

ancoram în dreptul casei părinteşti

unde primeai binecuvântarea bunicii

al cărei nume îl porţi

şi urările de bine ale străbunilor

 

VI

 

ţi-ai zgâriat picioarele în murii miriştilor

pătate cu ulei ars şi cu vaselină

şi din urme de şenile ai cules

maci şi albăstrele pe Prunduri

 

deşi tot muntelui ai continuat să aduci rugăciuni

 

între salciile de pe malul de lut crud

pe iarba rară moale şi răcoroasă

ca pielea şarpelui

oficiai cu gravitate misterele umbrei

 

eram un şcolar sârguincios

în preajmă

trestiişul încerca în zadar să înfrângă asaltul porumbului

 

VII

 

ca două săbii scoase din teaca ploii

străluceau trupurile în lumina umedă

aidoma buzelor noastre

 

micile altare ale ciupercilor

şi ale bureţilor de rouă

adânc insinuant mirositori

 

ţepi de măceş în carne şi flori la ureche

dealul se înalţă-n priviri

la un punct în eter nesilit se-ncovoaie

 

fuiorul vesteşte nuntă-n cer

 

sora mea fraţii mei ceilalţi

în Gropi cu margini bătute în fragii atâtor veri

i-am întâlnit şi abandonat

 

rugi de fum peste fânaţe coapte

 

VIII

 

am trecut împreună podeţul de bârne putrede –

i se uscase râului braţul

cu care învârtise cândva roţile morii

pentru c-a furat ouă de rândunică oare –

şi ne-am risipit în parcul Castelului

unde n-am întâlnit nici bănci nici alei pietruite

nici busturi de celebrităţi defuncte

cel mult nişte petice de iarbă

cărări vagi un pavilion părăsit

caţiva pini şi molizi un nuc american jupuit

 

şi ce mult am fi vrut să ne pierdem

 

când ne-a ieşit în cale un infirm

(ce te costă s-afirmi că lemnul cârjelor sale

înflorea ca două tufe de trandafiri)

care la întrebările noastre a răspuns

că-n somnul Castelului doarme o fată bătrână

 

IX

 

chiar sub ochii noştri pădurea

– un miez de pădure lipsită de primejdii –

se metamorfoza în cuvânt

 

am aşteptat răbdători împreună

ca fructul ploii să se pârguiască

în lumina acelui cuvânt

 

am adus jertfe pe altarul bucuriilor simple

am deprins mersul gesturile şi obiceiurile

primilor oameni sub streaşina acelui cuvânt

 

am visat une vie sans reproches

sărutându-ţi zâmbetul de-o enormă tristeţe

sub acoperişul în formă de ▲ al acelui cuvânt

 

X

 

pe ruinele casei unchiului din Bărc şezum şi deplânsem

ravagiile lipsei de prevedere risipei şi lăcomiei

 

era o casă ambiţioasă

era o casă unică

era casa din vis

înconjurată de plopi

ca de-o orchestră simfonică

şi-avea un cat nelocuit

decât de hulubi şi de bufniţe

 

s-au înnoit vremurile

s-au învrăjbit fraţii

pământul s-a sălbăticit

acareturile au căzut în paragină

unchiul a pierit

după ce fu vânturat ca un ciulin

pe bărăganul istoriei

familia i s-a risipit

casa rămase pe veci neterminată

 

semnul de doliu al unei păsări

pe craca singurului prun rămas în picioare

în livada prăbuşită

 

(Jucu de Mijloc, vara anilor 1982, ’83, ’84)

E o vara ploioasa

Însăşi natura mă împinge sa scriu asta.

Era vară (aţi ghicit) şi gândurile se îngrămădeau în mintea mea cu zecile, asemănator norilor negri de pe cerul acelei zile nu tocmai fericite. Mă gândeam „De ce fac asta?”, întrebare tare periculoasă pentru un drum până la şcoală. Adesea mă cufund în gânduri prea tare pentru a îmi da seama ce se întâmplă în juru-mi. În cazul mersului zilnic la şcoală, îmi programez picioarele să înainteze câte unul pe rând şi apoi las totul pe pilot automat. Pericolul apare când traversez o stradă. Sunt un om care zilnic e înjurat. Iar la întrebări de tipul „De ce fac asta?”, pericolul se agravează deoarece e un lucru care mă duce la îndoirea propriei existenţe (la figurat :D). Zăpăceală totală e, aşadar, în mintea mea în anumite momente. În acea zi însă, norocul mi-a aruncat în cale o şansă de a ocoli înjurăturile şi clancsoanele previzibile. Era, fireşte, doamna dirigintă cu un taxiu (BTW, „taxi” e pe lista cuvintelor folosite în limba română pe care le urăsc). După ce fusesem decuplat de la sursa de îngrijorare, devenisem cât de cât comunicativ. Graţie aceastei dorinţe de comunicare sau talentului dirigintei care profesoară de română este, răsărise din poşeta ei o copie chinuită a revistei şcolii din acel an, încă „nepublicată”, revistă în care fiecare se rupe în talent să scrie un articol, două, trei. După cum era de aşteptat, diriginta a ales să îmi arate întâi articolul meu, un articol care nu era articol şi în niciun caz nu era de arătat. Desigur, părerile mele sunt mereu scrântite şi deci, nu am fost uimit să văd că ea nu avea aceleaşi consideraţii. După această întâmplare auzisem replica ce îmi făcuse ziua: „Şi să-ţi arăt ceva ce nu-i legat de noi.” Firesc mi-am zis că prin acel „noi” se referea la liceul din care eu făceam parte, însă pagina care mi-a arătat-o era chiar despre un bun coleg de clasă. Aşadar era un „noi” mai restrâns, sau mă înşel?

Şi deci, era vară şi gândurile se îngrămădeau în mintea mea cu zecile, asemănator norilor negri de pe cerul acelei zile nu tocmai fericite. Eram îmbrăcat la costum, cu o cămaşă puţin prea largă pentru minusculul meu corp şi cu o floare oarecare de trandafir în mână. Puţin îmi păsa cum arătam, aveam o datorie de făcut. Văzând că s-ar putea să plouă, am mărit pasul ştiind că n-am umbrelă şi să ud hainele ar prost-dispune anumite persoane. Însă întreaga propoziţie de mai sus e falsă. Nu doar că îmi păsa de cum arătam, având grijă să nu calc în vreo baltă uitată de ore, ci nici nu o făceam din datorie. După atâtea zile am ajuns la concluzia că o făceam ori din prostie ori din nebunie, două lucruri care adesea pot fi confundate. Mi-e cu putinţă oare să spun care era motivul pentru care fugeam ca disperatul cu un trandafir în mâna printr-un Cluj ploios? Era, desigur, o fată. Mereu e o fată. Intenţia era să mă duc la ea acasă, pe neinvitate, şi să-mi cer iertare pentru nedreptăţile pe care i le făcusem, indiferent de cine altcineva putea să-mi audă scuzele aşa-zise intime. Planul fusese conceput întrun moment. Trandafirul nu era al meu, haina nu era a mea, tot ce aveam EU era dorinţa şi determinarea. Mi se dăduse şansa să fac ce vreau pentru treizeci de minute şi aveam în mână un trandafir. Cum să nu mă gândesc la ea? Ce altceva puteam face în oraş cu un trandafir timp de treizeci de minute? Convins că motivele mi-erau suficiente, nici nu am stat pe gânduri. După o călătorie „umedă”, ajunsesem la locul propus. Eram ud, zgâriat de ţepii trandafirului, înjurat de mama focului dar pregătit pentru cele ce urmau să se întâmple. Mă uitasem la ceas, însă nu îmi amintesc cât arăta. Probabil nici atunci nu am conştientizat cât era ceasul, timpul atunci era măsurat în bătăi de inimă, inimă care săraca nici nu ştiu dacă bătea atât de tare din cauza efortului depus în alergare sau din cauza emoţiei, emoţie care, ţin să precizez, n-am trăit-o veci (nu că ar fi fost puternică, ci diferită faţă de cea care ai avut-o când erai mic şi trebuia să te prezinţi pe scenă în faţa unui public grandios de mămici şi tătici – până atunci chiar credeam că acela e singurul tip de emoţie şi că, prin urmare, emoţia e un sentiment copilăresc. cat de „greşit” eram!). Mă tem că respectul pentru acea fată nu mă lasă să detaliez clipele ce urmaseră dar bănuiesc că e suficient să zic că, întrun final, mă întorsesem acasă cu trandafirul în mână. Bănuiesc că e în natura omului să nu aprecieze anumite sforţări ale unui individ renegat, din simplul motiv că acesta e etichetat ca atare.

Cum spuneam, era vară şi gândurile se îngrămădeau în mintea mea cu zecile, asemănator norilor negri de pe cerul acelei zile nu tocmai fericite. Îmi ziceam „Oare ce face?”. Era desigur vorba de o fată, o altă fată faţă de care nu aveam nicio datorie decât să am grijă să mă vadă mai des de dragul nostru, al meu şi al ei. Mi-o imaginam atunci agăţând rufe proaspăt spălate la uscat, întrun mediu alpin perfect. Nu că ea ar fi spălat vreodată rufe. Imaginea se datora cărţii pe care tocmai încetasem să o citesc, probabil, dar era o imagine atât de relaxantă că doar un tunet îndepărtat m-a readus la realitate. De eram în hamac probabil că m-ar fi readus şi cu picioarele pe pământ, la propriu. Într-adevăr, atât sunt de adâncite, stânjenitor de adâncite, gândurile unui băiat implicat întro relaţie „la distanţă”. Căci da, din toate femeile de pe lume, eu alesesem să mă îndrăgostesc de una pe care mi-era dat să o văd din an în Paşte. Uneori îmi doresc să nu fi fost ea atât de prostuţă să guşte din avansurile mele şi deci, să nu se implice niciodată întro relaţie de orice fel cu mine, însă draga de ea dovedea a fi exact ceea ce cuvântul „prostuţă” descrie. Eram conştienţi că nu ne vom vedea prea des şi ea ce conchise atunci? Un pact! Un pact care zicea să nu ne indoim niciodată de loialitatea celuilalt (da, exact cuvantul „loialitate” l-a folosit) şi dacă totuşi o vom face, să sunăm de-ndată să ne lămurim unul pe celălalt. Obişnuiam să ne prostim cu jocuri puerile, însă acesta nu era unul din acele jocuri, după cum aflasem eu după câteva luni. După acele câteva luni deci, stăteam şi mă gândeam oare ea ce face acum, oare norii ăştia o să ajungă şi la ea, oare, oare, oare. Şi eram asaltat atât de des de soldăţei „oare” (ca să fim in ton cu limbajul jocului) încât odată mi-a venit în minte întrebarea cât se poate de serioasă: „Oare de ce fac asta?”.

Canta Ioane, nu sta-n loc!

Respectandu-mi principiul scris in intrarea precedenta, azi voi face putina reclama. Sunt tensionat in ultima vreme (corigenta, majorat, concursuri etc. etc.) iar putina muzica ma ajuta sa ma relaxez. Ori cand e vorba de muzica colegului meu pe care il cheama si Ionel si azi e si Sfantul Ion, pai cum sa nu pun pe blog un video cu cantarile lui? Hai la multi ani Ionele, sa ne mai incanti pe astia tensionati si nu numai! (acuma ai aflat de ce nu am vrut sa-ti zic azi „la multi ani”? nu-mi place sa fac aceeasi urare de doua ori la aceeasi persoana in aceeasi zi – hai ca m-am scos)