Linistea de dupa furtuna

de Patric

24.05.2009 16:36

Nu am mai scris saptamanile trecute din simplul motiv ca m-am tinut ocupat. Cred ca tezele in mod special mi-au ocupat weekendurile desi nu imi amintesc sa fi lucrat intrensiv pentru ele. Fireste, am mai fost si bolnav si obosit si fara inspiratie (si daca am ideile in fata uneori pur si simplu nu le pot dezvolta) si plecat etc. etc. Insa azi nu sunt ocupat, tezele sunt date, asa ca iata inca o intrare:

Sa incep cu ce promisesem in intrarea anterioara ca o sa incep: o discutie despre muzica. Am suferit o transformare in ultima vreme, pe o durata de probabil aproximativ jumatate de an. Nu imi place metalul, rockul sau oricare alteratie a genului. Nu mai vad absolut nicio frumusete in ele cum obisnuiam in trecut (dovada si acest blog). Din fericire, recent a trebuit sa imi incerc talentul la ora de muzica creand orice in timp ce ascultam muzica clasica din colectia profesoarei. Eu fireste am optat la un text. Ora aceea nu doar ca mi-a potolit setea de scris dar m-a si facut sa imi explic discutia ce trebuie sa o port aici. Buun rectific, aici nu se poarta o discutie, ci mai degraba un monolog, un gand. Iata ce am scris in acea ora in care pot sa jur ca stiam ce melodie ascult insa acum nu imi amintesc nici sa fiu torturat:

„- Ce-ti place cel mai mult Patric? Pianul sau vioara?
Eram pe strada (sterg si inghesui bvd-ul) Eroilor cand am fost surprins de aceasta intrebare pe care ea mi-a pus-o. Pentru a mai castiga timp i-am spus ca e o buna intrebare. Au urmat cateva clipe de liniste in care ea se simtea stanjenita, cred eu, neintelegand ca eu ma gandeam la raspunsul ce urma sa il (e cu i romanesc) dau.
-Cred ca totusi pianul… raspund in cele din urma. Majoritatea pieselor mele favorite au un pian in fundal, desi daca stau bine sa ma gandesc nu prea am avut ocazia sa ascult vioara.
-Si mie tot pianul imi place mai mult. Dar asta nu inseamna ca orice puesa cu pian ii faina pentru mine…
Pe vremea aceea ascultam doar Apocalytpica, trupa ce nici macar nu foloseste viori ci violancele. Asadar, argumentul era bun si totusi, azi nu imi ajunge acel argument, azi eu stiu ca am mintit-o. Si cu cate alte lucruri am mintit-o, mintindu-ma si in acelasi timp pe mine, zicandu-mi ca nu o mint.
Cu acum trei luni, cred, m-am apucat de ascultat muzica clasica, gen de muzica care, am invatat mai tarziu, e singurul gen de Muzica. Am renuntat la toate trupele „favorite” si toata ziua ascultam geniile lumii. Sa ma fi intrebat fata aceea cu un an mai tarziu acelasi lucru si as fi putut purta o discutie cu adevarat placuta si mai ales una ferma si sincera. Raspunsul ar fi fost „corzi” iar, tras de limba, cum (scriu peste „ce”) ea obisnuieste sa faca, i-as fi dat un raspuns mai detaliat. I-as fi povestit de Osbourne Barber cu faimosul Adagio pentru coarde (ezit, ma gandesc cum ii corect, scriu „zi” peste, ma mai gandesc, nu ma pot hotari, intreb pe profesoara care zice ca cu „de” suna mai frumos, mai mazgalesc putin si adaug „de” apoi repet procedura si cu „corzile” de mai sus) i-as fi adus la cunostiinta pe Rodrigo si cate alte lucruri as fi facut, cu placere, doar pentru a-i afla parerea ei.
Dar n-a fost sa fie…”

Personal, textul de mai sus ma irita la stomac. Da, eu l-am scris intro ora asadar n-am avut timp sa fac vreun plan ci pur si simplu m-am apucat sa scriu uitandu-ma in permanenta la ceas. Iar cand am vazut ca e gata ora am incheiat brusc. In plus, textul sugereaza ca eu nu stiu ca pianul are de asemenea coarde, ca nu e Osbourne (ca rockerul) ci Osbourn si ca oricum numele mai des folosit este Samuel, ca nu stiu scrie corect, ca aia, ca aialalta. Poate ma critic prea mult dar nu imi place de fel. M-am plictisit. Sacrificiile ce trebuie facute pentru a indeplini o promisiune…

Am baut un pahar cu apa, am schimbat piesa (caci eu scriu in timp ce ascult muzica) iar acum ma simt mai bine. Probabil m-am plictisit si din cauza ca a trebuit sa copiez mot-a-mot, dar n-am avut ce-i face: scanerul e stricat. Oricum am facut un bine caci altfel ar fi trebuit sa va chinuti sa imi descifrati minunatul meu scris de mana.

In continuare cu muzica. Tot ce mi-a ramas folositor din metal sunt niste versuri si iubirea pentru trupa nemteasca Lacrimosa, care inca are probleme in a se incadra in totalitate genului. De exemplu, la o ora de romana nu mai stiu cum s-a ajuns la o discutie despre ce e util in viata noastra de zi cu zi. Acum imi amintesc! Era vorba despre o definite data poeziei: Une noble inutilite. In fine, vine si randul meu la opinie si zic ca in nu mai stiu ce cantec o tipa canta ca totul e inutil deoarece in final murim, uitam tot si ne renastem cu mintea goala. Ideea e memorata de diriginta pentru explicatia ce avea sa o dea unui mit caruia acum, fireste, imi scapa numele. Diriginta intreaba in acel moment clasa daca isi aminteste ce am spus eu cu putin timp in urma. Ridica o colega din proximitatea mea mana si raspunde fix contrar ideilor mele, fiind corectata imediat de profesoara. Unde dai si unde crapa. Tot ce mi-a ramas folositor… oare chiar ii folositor? Folositor pentru mine? (dap, sunt un egoist si jumatate) Ma indoiesc, dar cert e ca mi-a ramas. Pentru inca un an, un deceniu, o viata poate, desi la memoria mea ma indoiesc, din nou.

Prea multa muzica! Sa mai povestesc ce am facut eu si nu stie nimeni, inafara de sfera mea de cunoscuti apropiati desigur. Nu va asteptati la mare lucru. Am citit. Un rasfat enorm e pentru mine iesirea in curte pe o vreme frumoasa cu o carte in mana. Pauza de invatat, pauza de discutii, pauza de zgomot urban, pauza de gandit.Superb! Acum o luna , cred, am citi o carte pe care am luat-o doar pentru ca scriitorul era cunoscut drept un bun creator de suspans si pentru ca era o carte plasata in timp istoric indepartat. Cartea e intitulata „Maestrul de scrima” pentru curiosi, o puteti zari cu putin noroc si in partea dreapta a blogului de pe freehostia.Nu vreau sa fac reclama ca nu imi place, dar cartea aceea chiar a creat suspans. Ultimele 50 de pagini din ea m-au cuprins total, atat de total incat vremea s-a stricat oribil, vantul batea puternic, si era rece de aproape tremurai. Dar eu, si nu mint, nu mi-am dat seama de schimbarile acestea decat dupa ce am inchis cartea. Si nu am inchis cartea pentru ca am terminat-o (era prea frumos sa fie asa) ci pentru ca am fost intrerupt de un vecin, prieten bun care nu trebuie sa fie invitat acasa la mine ca sa vina (altcineva n-avea cine sa ma intrerupa, caci eram singur acasa). Inreruperea a fost dura, am tresarit, in definita cat se poate de exacta a tresaririi. Daca un extraterestru, ipotetic vorbind, ar fi citit definitia tresaririi dar nu ar fi vazut gestul in viata lui si m-ar fi vazut mai apoi pe mine, si-ar fi dat seama fara ezitari ca asta trebuie sa insemne sa tresara un om. In tot raul e si un bine. M-am retras in casa si am citit ultimele 2-3 pagini ramase, fara a ma fi racit din cauza expunerii la frig.

Tot intro zi insorita, intro pauza de citit cauzata oboselii ochilor, am zarit o pisica care nu imi pot explica ce facea decat visa cu ochii deschisi. Pisica are blana aproape portocalie iar ochii foarte bine asortati si mari. Statea la nici 2 metri de mine cu capul lasat pe beton, nu pe labe ci direct pe beton, cu privirea atintita in peretele enorm de neinteresant al casei.Nu isi misca ochii, nu isi misca coada, nu misca niciun fir de blana de pe pielea ei. Exact ca o statuie. Cine stie de cat timp statea asa, caci eu nu zarisem nicio miscare si nu auzisem nici un sunet in timp ce citisem. A mai stat astfel pret de 5 secunde, dupa care s-a intors brusc la mine (probabil a sesizat reflexia din ochelarii mei), brusc ca si o tresarire (daca tot am folosit cuvantul asta de atatea ori), apoi, parca rusinata, s-a dus in tufisuri cu coada intre picioare. Daca un om vine de azi la mine si spune ca animalele gandesc atunci eu nu o sa il mai neg fara doar si poate.

Da bine-inteles! Am stat prea mult la scris! Ma si mir ca am pus doua subiecte in intrare. Familia imi cere sa ma opresc, n-am ce face. Eh, nu-i ultimul weekend din univers!