08.06.2009 20:26
Se face ca am participat si eu la un concurs de povesti, unde imaginatia si creativitatea imi putea aduce vreo 30 de euro. Pierdut-am pe locul 4 dar cei care au citit povestea mea au zis ca merita sa o pun pe blog pentru restul lumii. Adevarul e ca la cate chestii apar aici, o poveste ca asta nu se potriveste mai bine altundeva. Asadar iat-o:
„Urletul unui coiot se auzea undeva, în depărtare. Îl auzisem de zeci de ori noaptea trecută, în timp ce mă foiam în somnul agitat în care mă cufundasem pe când tăciunii micului meu foc de tabără mocneau încă.
M-am întors pe partea cealaltă, spunându-mi că ar trebui să dorm, că îmi va fi necesară odihna pentru ziua care mă aştepta, însă în van. Fornăitul uşor al mustangului priponit în apropiere m-a făcut să mă hotărăsc. Am dat la o parte poncho-ul de pe mine şi m-am ridicat. Zorile nu erau departe, în jur se distingeau deja contururile câtorva copăcei piperniciţi şi ale tufelor de agave. Nu mai avea rost să aştept.
Cine ar fi crezut cu două zile în urmă, în Saloon-ul lui Henry Walker, că nu peste mult timp mă voi afla la câteva ore de trap de Munţii Stâncoşi. Deşi, când şeriful a intrat în Saloon cu mina aceea serioasă, trebuia să mă gândesc că s-a întâmplat ceva diferit.
De data asta era vorba despre ceva nespus de grav. I se citea în ochi. Erau serioşi, atenţi, de parcă nici n-ar fi existat vreodată un John Fitzburn care să facă o glumă printre misiunile cu care obişnuia să mă însărcineze.”
-Tati, dar povestea asta e una adevarată?
-Cât se poate de adevarată! Ce te face să crezi că nu e adevarată?
-Păi, eu nu ştiu să te fi văzut vreodată pe tine în vestul sălbatic.
-S-a întâmplat demult. Tu nu erai adus pe lume încă.
-Aha!
-Bun, deci…
„Şeriful a intrat în Saloon fără să fi vrut să atragă atenţia, însă în zadar. Barmanul nici nu a aşteptat să-i ceară obişnuitul pahar cu whisky, că l-a şi întrebat ce are.John a dat un răspuns oarecare, zicând că fiecare are problemele lui. Henry, barmanul, îi aminteşte apoi că oricând poate să apeleze la prieteni pentru rezolvarea unor astfel de probleme. John râde. Un râs forţat, ce-i drept, şi foarte zgomotos. Se apleacă către Henry şi îi zice uşor:
-Apreciez, Henry, dar amândoi ştim că tu eşti prea bătrân pentru a te ocupa de treburi şerifeşti.
Barmanul surâde şi îi răspunde:
-Eu nu mă refeream la mine…
Apoi probabil a făcut un gest cu capul, nu ştiu, fiindcă eu stăteam la o masă cu spatele la cei doi, dar în următoarea clipă John a venit cu păhărelul în mâna şi s-a aşezat la masa mea.
L-am salutat respectuos însă…”
-Dar cum l-ai salutat, tati? Cu „Howdy”?
-Um.. Da!
„L-am salutat respectuos cu „Howdy” însă el nici nu s-a gândit să mă salute înapoi. Ia o gură din whisky-ul lui şi-mi spune:
-E bai mare, prietene, e bai mare! Atât de mare, încât numai noi doi nu-l putem clinti din loc!
Nu mă lăsa să scot o vorbă.
-Mă tem că am nevoie de ajutorul tău. Trebuie să îţi strângi caţiva prieteni, dar prieteni adevăraţi, în care să poţi avea încredere aşa cum am eu în tine!
-Dar ce…
-Nu mă întrerupe! Ai răbdare că îţi spun tot! În Fort Apache a avut loc o luptă între două găşti de răufăcători. Acum o zi s-a întâmplat totul. Banda lui Yrunnery jefuia banca din oraş până când a apărut Maka si clanul sau care fără avertisment a şi deschis focul asupra jefuitorilor. Toată lumea s-a adăpostit pe unde a apucat şi a început să se tragă violent. Schimbul de focuri n-a durat mai mult de cinci minute, căci am sosit eu acolo cu o caravană care transporta bunuri de aici la Fort Apache şi am oprit totul. Am pus pe fugă ambele tabere şi nimic n-a fost furat. Fiind noapte, toţi cetăţenii au stat în casele lor şi nimeni n-a fost ranit, exceptând un cal, probabil de-al jefuitorilor, rănit la începutul luptei.”
-Scuze tată că te întrerup, dar ce nume sunt astea!? Yrunnery?! Fort Apache?! Maka?!
-E o poveste modernă. Totul va fi mai clar la final.
„Aşadar, auzind toate acestea mi-am şi dat seama ce trebuia să fac: să formez un grup de oameni care să oprească ambele bande şi să nu mai poată crea dezastru şi nelinişte în oraşe. Îi spun că am înţeles şi că mă voi descurca, să fie fără griji. Mă ridic de la masă de-ndată, însă John mă prinde de mână şi-mi spune:
-Doar nu crezi că te las să faci totul singur. Am şi eu o vorbă de discutat cu dânşii… şi îşi suflecă mâneca stângă arătându-mi o rană destul de urâtă.
-Zi-mi doar unde mergem iar eu te voi acompania şi de-ar fi să mergem prin focurile infernului!”
-Tată, dar cum de şeriful, obişnuit cu superioritatea şi alea, devine atât de bucuros subordonat ţie?
-În viaţă, fiule, uneori stăpânul devine sclav şi sclavul devine stăpân. În plus, Henry, ca orice şerif, ţinea foarte mult la reputaţia lui. Aşadar răzbunarea a devenit un ţel în viaţă pentru el.
„-Bine atunci, mergem la cioclu!
-La cioclu? Dar ţi-am spus că nimeni n-a fost omorât, nici măcar unul din ticăloşi!
-Mergem să căutăm prieteni, apoi căutăm informaţii pentru planul de luptă.
Aşadar mergem la cioclu şi batem la uşa odăii, însă nimeni nu răspunde. Mă uit în spatele ei şi văd un om îmbrăcat în negru cu o lopata în mână. Săpa o groapă pentru-n mort, mai mult ca sigur. Ne apropiem de individ şi îi putem distinge silueta feminină, părul brunet, ochii albaştri şi pielea incredibil de negricioasă, murdară. Era Văduva Neagră!”
-Asta înseamnă că şi ea mănâncă bărbaţi în timp ce se împerechează cu ei cum fac păianjenii?
-Dumnezeule! Fireşte că nu, unde ai auzit tu asta?
-La Discovery!
-Ce face televizorul din oameni. Oricum, ţi-am mai zis, e o operă realistă, deci nu există oameni care mănâncă alţi oameni.
-Dar n-ai zis că-i realistă şi canibalismul e un lucru cât se poate de real, oricum!
-De azi nu mai ai voie să te uiţi la TV decât o oră pe zi! Unde rămăsesem? A da:
„Văduva Neagră era, desigur, o poreclă dată femeii cu cicatricea urâtă pe obraz, cine ştie din ce motiv. I-am explicat situaţia şi a acceptat să ne ajute atâta timp cât nu ea trebuia să se ocupe de „urmările luptei”.
-Următoarea oprire: Pădurea din Nord! strig eu fericit şi arăt cu degetul locaţia.”
-Înainte de a mă întrerupe, te anunţ că pe vremea aceea încă se făceau multe explorări şi multe zone încă nu erau denumite.
-Ştiam! Continuă!
„După un drum lung şi plin de sudoare ne oprim la umbra copacilor, să ne tragem sufletul. Deşi mă aşteptam ca John să nu se îndoiască de deciziile mele, am fost surprins că Văduva Neagră nu m-a întrebat nimic tot drumul. Probabil de la oboseală. Scopul traseului era să îl conving pe Tristan, un bun pistolar şi la fel de bun prieten, să mă ajute în oprirea acestor bande. De ce tocmai în pădure? Acolo locuia el din motive la fel de bizare ca cele ale poreclei sale. Îi găsim întrun final căsuţa din lemn, dar din nou nimeni nu răspunde la bătaia în uşă. În schimb, auzim o pocnitură ca şi cea provocată de un pistol. Ne repezim la locul cu pricina şi îl găsim pe Tristan călare pe-un cal cu un pistol în mâna dreaptă şi cu un iepure mort in cealaltă mână. John l-a recunoscut imediat, văzându-i piciorul de lemn atârnând pe lângă şaua calului. Probabil şi Tristan, ca mine, i-a făcut multe servicii şerifului în trecut. Nu ştiu sigur pentru că, deşi pistolarul e un vechi prieten, viaţa lui e de doua ori mai veche decât a mea. Patruzeci şi trei de ani şi încă mai poate călări, vâna şi găti pe cont propriu… A acceptat bucuros aventura, admiţând că nu i-ar strica o schimbare a ţintei: de la iepuri la oameni.”
-Vai tată, dar voi nu prea păreţi a gândi ca oameni ai legii…
-Pe vremea aceea legea era puţin diferită, fiule. Iar situaţia aceasta era una gravă şi fie că era pe placul şerifului, fie că nu, modalitatea de rezolvare era unică.
„-Suntem destui! Noi patru am putea înfrânge şi o armată întreagă dacă am fi nevoiţi! zice plin de mândrie şeriful.
-Da! Exact! strigă Tristan.
-Atunci haidem la Fort Apache! zic eu cu încredere deplină în victorie.
Însă înainte de a ne avânta cu capul înainte, Văduva Neagră sugerează să ne întoarcem la Cimitirul Vesel…”
-Cimitirul Vesel nu-i de fapt un cimitir de-aici, din România?
-Păi, ba da. Dar e şi un nume de oraş din vestul salbatic!
-Oh! Asta nu ştiam! Continuă!
„Văduva Neagră sugerează să ne întoarcem la Cimitirul Vesel pentru a ne lua provizii, căci ne aşteapta un drum şi mai lung şi mai dificil decât cel parcurs până acum.
Zis şi făcut. Aflaţi în Cimitirul Vesel, am încărcat totul pe cai însă înainte de a pleca, Henry ne-a sărit în cale.
-M-am plimbat prin oraş şi am făcut rost de lucruri ce bănuiesc că vă vor fi de folos.
Curioşi, ne-am retras cu toţii în Saloon să vedem ce ne putea oferi barmanul.
-Pentru faimosul pistolar: un nou-nouţ Revolver no.1!
Tristan ia pistolul cu brutalitate, îl cântăreşte cu mâna, ocheşte undeva aleatoriu şi zâmbeşte. E mulţumit.
-Pentru dragul nostru şerif: o Flintă de Precizie proaspăt făcută de armurier.
John nici nu a analizat arma, ci a luat-o şi a mulţumit, ştiind că toate cadourile pe care le-a făcut barmanul lui, până acum, au fost de calitate ridicată.
-Pentru tine, draga mea domniţă: o pălărie de lux!
Toţi bărbaţii au râs pe ascuns la spusele lui Henry, dar asta nu a oprit-o pe Văduvă să accepte cadoul. Măcar nu v-a mai transpira atât.
-Iar pentru tine, tinere aventurier… a spus-o lăsând tonul din ce în ce mai jos… un bici făcut de mâna mea.
-Un bici?! răspund eu iritat. Ce pot să fac eu cu un bici?
-Dacă nu îl vrei, nu-l lua! Eu nu te oblig. Dar două lucruri să nu uiţi: nu e bine să iei decizii pripite şi tu eşti singurul care poate folosi cu adevărat un bici!
Având în vedere că nu ocupa mult loc şi nici nu era foarte greu, am luat biciul deşi eram sigur că nu îl voi folosi deloc.”
-Dar l-ai folosit, nu?
-Ei, nu-i frumos să ştii finalul povestirii mai repede decât trebuie.
-Aha, deci l-ai folosit la final!
-Răbdare, răbdare…
„Aşadar, pornirăm spre Fort Apache. John, Tristan, Văduva Neagră şi cu mine, toţi călare, înarmaţi şi bine aprovizionaţi…
-N-a fost un drum atât de rău pe cât mi-l imaginam! zise Văduva sprijinită de un semn din lemn pe care scria „Fort Apache”.
Noi restul eram prea obosiţi ca să-i răspundem, deşi tare mult am fi vrut să o contrazicem.
-Ia mai dă-mi puţin din apa ta, fătucă! zise Tristan în cele din urmă. Deşi purta titlul de „văduvă”, ea era o femeie încă tânără, între douăzeci şi douăzeci şi cinci de ani, nu mai ştiu exact.
Ajunşi în fortul-oraş, am mers la şeriful provinciei să vedem dacă are vreo informaţie valoroasă. Avea într-adevăr: ştia locaţia bandei lui Yrunnery, doar că nu avea, după spusele lui, timpul sau banii necesari desfiinţării bandei. Îi mulţumim şi ne îndreptăm spre locul respectiv, aflat la poalele Munţilor Stâncoşi. La plecare însă, Văduva Neagră zăreşte un afiş care spunea că se oferă o recompensă substanţială pentru capul lui Yrunnery.”
-Doamne, ce legi!
-Aşa erau ei pe atunci, puţin mai cruzi…
„Călătoria, de data aceasta, a fost mai puţin chinuitoare, deoarece se lăsase soarele. Când deja nu mai puteam deosebi Munţii Stâncoşi de cer, ne-am hotărât să ne oprim, să ne facem un foc de tabără, să mâncăm şi să ne culcăm. John se culcase devreme. Noi ceilalţi savuram un ceai la lumina focului.
-Mă tot întreb ce rost o fi avut ca cei din clanul Maka să-i atace pe cei ai lui Yrunnery. Cu ce credeau ei că se vor alege?
-Poate a fost doar o coincidenţă: ambele bande vroiau să jefuiască banca! zice Tristan nesigur.
-Nu cred! se aude glasul ferm al fetei. Eu zic că cei din Maka plănuiau să-i fugărească pe adversari, să ia banii deja scoşi din bancă, să-l urmareasca pe Yrunnery şi să-l omoare. Astfel, a doua zi puteau să vină şi după recompensă fară să se ştie cine, ce, cum.
-Ei da! De parcă nimeni nu l-ar fi cunoscut pe Maka când ar fi venit după recompensă! îşi dăduse cu părerea Tristan.
-Păi nu s-ar fi dus chiar el! se apară Văduva. Ar fi trimis un om intermediar… chestiile astea se rezolvă uşor!
-Nu ştiu… îmi spun îngândurat mai mult pentru mine.
Întrun final ne culcăm, chiar dacă aveam minţile tulburate.”
-Ce zici, nu te culci şi tu, fiule?
-Nu nu! Vreau să aud povestea până la capăt!
-Bine…
„M-am întors pe partea cealaltă, spunându-mi că ar trebui să dorm, că îmi va fi necesară odihna pentru ziua care mă aşteaptă, însă în van.”
-Nu aşa ai început povestea?
-Ba da, fiule. Povestea asta are o structură circulară. Aşa se zice!
„Zorile nu erau departe, în jur se distingeau deja contururile câtorva copăcei piperniciţi şi ale tufelor de agave. Nu mai avea rost să aştept.
Trezesc restul echipei şi repornim la drum. Tristan îi dă Văduvei pistolul său vechi ca să fie şi ea înarmată cu mai mult decât o pălărie. Eu aveam bunul meu pepper-box. Era puţin ruginit dar încă mai putea omora nişte bandiţi. Cu inima între dinţi descoperim, după puţin timp, un mic oraş pustiit la nici cincizeci de metri de noi. Trebuia să fie Yrunnery şi gaşca lui în el. Privim puţin împrejurimile şi ne facem un plan. Nu apucăm să cugetăm prea mult însă, căci cei din clanul Maka au şi atacat „pustiimea”.
-De unde au venit şi ăştia? Nu ştiu! monologă Tristan cu o neplăcere în voce.
-După cum mă aşteptam! Dacă noi l-am putut găsi pe Yrunnery şi Maka a putut-o face! exclam eu.
-Ce facem? întreabă îngrijorată fata.
-Păi, putem să ne ascundem şi să aşteptăm să se împuţineze între ei sau putem să intrăm în oraş acum şi să spargem petrecerea! Confuzia ar fi mai mare şi nici n-am risca să scape cineva! spuse John cu gândul la răzbunare.
-Bine, dăm cu banul. Cap: mergem acum, pajură: mai aşteptăm.
Şi arunc un ban în aer făcându-l să se rostogolească. Dar banul nu îmi mai aterizează în mână, ci a face o scânteie şi parcă e împins în altă direcţie cu o forţă impresionantă.
-Sfinte Sisoe! Banul a fost lovit de un glonţ! Care-s şansele?! exclamă mirat Tristan văzând banul găurit în nisip.
-Asta înseamnă că ne-au văzut deja! E timpul să acţionăm!
Şi zicând acestea John ne-a şi luat-o înainte.”
-Tată, sigur povestea asta e una adevarată?
-Da, fiule! Sigur!
„Se formaseră deja două mici „tranşee” în centrul orăşelului, din butoaie, căruţe, saci şi alte obiecte capabile să oprească un glonţ. Noi am reuşit să ne infiltrăm într-un depozit care avea geamuri pe partea cu „frontul”. Ideea lui John că am fi fost depistaţi era falsă. Tristan a rămas afară, călare, în spatele depozitului, cu revolverul încărcat, în caz că vor încerca să ne înconjoare. Deşi soarele era sus pe cer, noi puteam să ne uităm pe geam la spectacol fără griji, căci nimeni nu ne observa. John îl zăreşte pe Yrunnery. E descoperit şi ar putea fi nimerit cu uşurinţă din poziţia lui John. Sângele şerifului îi clocoteşte în timp ce acesta ridică flinta şi ocheşte. După câteva secunde apasă pe trăgaci şi nimereşte doar pălăria lui Yrunnery, ratarea datorându-se rănii mâinii sale stângi.
Alarmaţi, oamenii lui Yrunnery încearcă să se repoziţioneze însă noi nu le dăm timpul necesar. Eu dobor cu pepper-box-ul cinci inşi iar Văduva Neagră unul. Se vedea că nu ştia să folosească pistolul lui Tristan prea bine. John în schimb nici n-a avut atâta noroc. Prima dată s-a tras asupra lui, s-a ferit graţie antrenamentului profesional, dar gloanţele fentate au făcut nişte cutii grele din depozit să cadă peste mana dreaptă a lui John, imobilizându-l la pământ. Speriată, Văduva Neagră îşi întoarce capul spre el să vadă dacă e teafăr. În acelaşi timp, supărat că nu duce o luptă cinstită şi că are doi adversari, Yrunnery se aruncă prin unul din geamurile depozitului, lăsând-o inconştientă pe partenera noastră. Din acest moment parcă timpul s-ar fi dilatat. Îmi aduc foarte bine aminte totul! În timp ce Yrunnery se ridica şi eu ridicam pepper-box-ul spre el. Eram în avantaj şi mai mult, eram singurul care-l putea opri pe Yrunnery, Văduva Neagră fiind inconştientă, John incapabil să-şi folosească flinta iar Tristan prea departe. Pe când Yrunnery era în poziţie de duel, eu deja îi aveam capul in vizor. Se uita fix în ochii mei când am apăsat pe trăgaci. Şi după ce am apăsat, privirea lui persistă, ochii căprui nu dispăreau din faţa mea. Mai apăs iar şi iar, totul în zadar. Pepper-box-ul s-a blocat sau a rămas fără gloanţe, cine ştie? Îmi amintesc de biciul lui Henry aflat în cureaua mea. Mă grăbesc să îl iau sperând că îl voi putea dezarma, dar Yrunnery mi-a luat-o înainte şi era deja cu mâna pe pistolul său din teacă. Aud un zgomot de foc, închid ochii şi îi ţin strânşi. Aud vocea lui John:
-La naiba! Ce doare! Bine măcar că am nimerit pe cine trebuie!
Îmi deschid ochii şi îl văd pe Yrunnery zăcând mort, iar pe John cu pistolul lui Tristan în mâna stângă. Îl aud apoi pe însuşi Tristan strigând:
-Sunt mai mulţi decât păreau, iar clanul Maka s-a retras. Am face bine să ne retragem şi noi dacă mai vrem să trăim!
Deschid uşa din spate şi îl văd pe Tristan trăgând întruna. Calul meu e doborât. Mă întorc să îl eliberez pe John, iar apoi iau Văduva Neagră în braţe. Fugim repede la cai. Fix in faţa mea, calul Văduvei moare şi el. Tristan continuă să ne acopere. Între timp eu am pus-o pe inconştientă în spatele lui Tristan şi am sărit la rândul meu în spate pe calul lui John. Caii încep să alerge spre Cimitirul Vesel cu noi, toţi patru, călare. Îl aud pe Tristan înjurând în spatele meu. Îl întreb:
-Ai păţit ceva?
-M-au nimerit ticăloşii în picior! Noroc că-i din lemn că de nu murea şi calul meu! Hahaha!”
-Tată, sigur e o poveste adevă…
-Da! Doar că, ştii tu, aşa sunt western-urile.
-În fine…
„Banda lui Yrunnery nu ne-a urmărit, iar de Maka nu am dat. Drumul glorios spre casă avea să fie greu, căci proviziile de întoarcere ne-au fost înjumătăţite, dar lui John puţin îi pasă. Într-un târziu, se trezeşte Văduva Neagră. Îi povestim totul cu plăcere, iar la sfârşit ne întreabă:
-Dar capul lui Yrunnery l-aţi luat cu voi?
Stăm împietriţi. Văduva a prins mesajul.
-Of! Dacă eram eu trează, aveam şi briciul la mine, în două secunde îl tăiam şi acum eram bogaţi!
-Altă dată, fătucă! Ia mai dă-mi din apa ta!”
-Sfârşit! Cum ţi s-a părut?
-Tată, eu tot nu înţeleg cum ai ajuns tu în vestul sălbatic…
-Simplu! M-am dus pe net şi am accesat site-ul http://www.the-west.ro!
Cum era de asteptat, am avut din nou probleme cu restrictionarile: totalul trebuia sa fie de 700 de cuvinte. N-am stat mult sa fac varianta aceasta, nu m-am chinuit cu ea, doar rezultatul unui telefon primit in parc care m-a anuntat de concurs si lipsa unei carti in prezenta poftei de stat in parc singur. Si ca tot veni vorba de stat (ca sa mai consum niste notite) am avut recent niste momente de brusca intrerupere de relaxare. Exemplele pot fi transportate doar cu bascula dar pentru impresie, voi spune succint cateva: stau si lucrez ceva exclusiv pentru mine – lucrul (pare rau ca nu ma stiu ce era) devine relaxant cand e vorba de egoism – si sunt anuntat din stanga si dreapta ca am inca cinci sarcini obligatorii de implinit azi. Sau: savurez o bere in linistea asfintitului pana cand vin doua pasari extrem de zgomotoase sa se certe pe copacul din apropiere. Hai inca unul ca sa fie trei: stau si citesc in hamac un roman placut, calmant pana cand suna telefonul. Si sa nu iti vina sa arunci telefonul in tufis, sa arunci cu pietre dupa pasari, sa arunci injuraturi in stanga si in dreapta. Dar asa-i viata, nu merge totul conform planului si asa ajungi accidental sa cunosti persoane noi si, intrun final, sa nu iti para rau ca planul tau nu a fost finalizat. Asta, sau sa ti se rupa!
Patrick's Blog 