Am incercat in mai multe randuri sa zbor

de Patric

După o zi grozavă de primavară şi plină de nimicuri importante, aflat întro cabană nu tocmai departe de oraş, cu puţin chef de somn dar mult chef de stat întins întro lume de vis, văzut-am un raft vechi cu cărţi uşor prăfuite. Acolo gasit-am Cartea de la Jucu Nobil de Mircea Petean. Am deschis-o aleatoriu şi după ce citisem câteva rânduri, ştiam că urma să nu o mai pun înapoi pe acel raft niciodată. Am comis o nelegiuire, asta am făcut. Dar ca să mă înţelegeţi mai bine, m-am gândit să împart Poemele Anei cu voi.

Poemele Anei


I


memoria mea este un cimitir de zei păzit de cuvinte

relicve ale unei postmoderne mitologii

 

am încercat în mai multe rânduri să zbor

– avându-te alături –

cu astfel de „aparate”

 

le-am încercat retuşat prins in poemele tale

Ana

ca în montura inelului meu de logodnă

 

II

 

m-ai urmat fără ezitare atunci

când am tăiat vad in valurile copilariei

 

„nu mai e singur” – şuiera vântul

zeii s-au privit cu nedumerire

(căzuseră deja in dizgraţie)

soarele s-a-ntunecat o clipă

clopotele văii băteau a uimire

în casa cu acareturile curtea si grădina alor mei

se agita o mare de voci si cuvinte

 

te-ai strâns în mine privind în jur cu teamă prietenoasă

 

în liniştea care s-a lăsat

plopii îşi scuturară frunzişul

aidoma unor steaguri de nuntă

era limpede – primeam încuviinţarea ieşirii din

singurătate –

erai adoptată

 

III

 

de cum te-ai apropiat

– înaltă şi dreaptă smerenie –

cu adevărat fiinţă născută

în ţara celor o mie şi una de izvoare

purtând pe frunte însemnele pădurii

 

un nod de lumină albastră

fulgeră peste leşul râului

îmbălsămat cu fuior

şi cu flori de salcâm şi de regina nopţii

 

IV

 

ţi-ai pus sigiliul pe carnea solarelor dealuri

mai mici decât cei mai înalţi plopi

stăpânite de un duh sceptic

plantate cu stâlpi de beton

şi haşurate cu garnituri de sârmă ghimpată

aidoma funestelor lagăre

 

în adâncitura şoldului unei coline

ai primit cu o bucurie speriată

botezul iniţierii in misterele solare

 

erai o şcolăriţă spăimoasă

alături

o lumânare aprinsă la căpătâiul unui copil

 

V

 

mă sărutai şi fugeai pe insulă

trăind în două bărăganul de varză

de pe fostele domenii ale Academiei

strigând – „ei hăbăucule”

 

îmbrăţişarea noastră smulgea insula din rădăcini

ea începea să plutească

noi rupeam o bucată de cer

pe care o foloseam drept pânză

 

ancoram în dreptul casei părinteşti

unde primeai binecuvântarea bunicii

al cărei nume îl porţi

şi urările de bine ale străbunilor

 

VI

 

ţi-ai zgâriat picioarele în murii miriştilor

pătate cu ulei ars şi cu vaselină

şi din urme de şenile ai cules

maci şi albăstrele pe Prunduri

 

deşi tot muntelui ai continuat să aduci rugăciuni

 

între salciile de pe malul de lut crud

pe iarba rară moale şi răcoroasă

ca pielea şarpelui

oficiai cu gravitate misterele umbrei

 

eram un şcolar sârguincios

în preajmă

trestiişul încerca în zadar să înfrângă asaltul porumbului

 

VII

 

ca două săbii scoase din teaca ploii

străluceau trupurile în lumina umedă

aidoma buzelor noastre

 

micile altare ale ciupercilor

şi ale bureţilor de rouă

adânc insinuant mirositori

 

ţepi de măceş în carne şi flori la ureche

dealul se înalţă-n priviri

la un punct în eter nesilit se-ncovoaie

 

fuiorul vesteşte nuntă-n cer

 

sora mea fraţii mei ceilalţi

în Gropi cu margini bătute în fragii atâtor veri

i-am întâlnit şi abandonat

 

rugi de fum peste fânaţe coapte

 

VIII

 

am trecut împreună podeţul de bârne putrede –

i se uscase râului braţul

cu care învârtise cândva roţile morii

pentru c-a furat ouă de rândunică oare –

şi ne-am risipit în parcul Castelului

unde n-am întâlnit nici bănci nici alei pietruite

nici busturi de celebrităţi defuncte

cel mult nişte petice de iarbă

cărări vagi un pavilion părăsit

caţiva pini şi molizi un nuc american jupuit

 

şi ce mult am fi vrut să ne pierdem

 

când ne-a ieşit în cale un infirm

(ce te costă s-afirmi că lemnul cârjelor sale

înflorea ca două tufe de trandafiri)

care la întrebările noastre a răspuns

că-n somnul Castelului doarme o fată bătrână

 

IX

 

chiar sub ochii noştri pădurea

– un miez de pădure lipsită de primejdii –

se metamorfoza în cuvânt

 

am aşteptat răbdători împreună

ca fructul ploii să se pârguiască

în lumina acelui cuvânt

 

am adus jertfe pe altarul bucuriilor simple

am deprins mersul gesturile şi obiceiurile

primilor oameni sub streaşina acelui cuvânt

 

am visat une vie sans reproches

sărutându-ţi zâmbetul de-o enormă tristeţe

sub acoperişul în formă de ▲ al acelui cuvânt

 

X

 

pe ruinele casei unchiului din Bărc şezum şi deplânsem

ravagiile lipsei de prevedere risipei şi lăcomiei

 

era o casă ambiţioasă

era o casă unică

era casa din vis

înconjurată de plopi

ca de-o orchestră simfonică

şi-avea un cat nelocuit

decât de hulubi şi de bufniţe

 

s-au înnoit vremurile

s-au învrăjbit fraţii

pământul s-a sălbăticit

acareturile au căzut în paragină

unchiul a pierit

după ce fu vânturat ca un ciulin

pe bărăganul istoriei

familia i s-a risipit

casa rămase pe veci neterminată

 

semnul de doliu al unei păsări

pe craca singurului prun rămas în picioare

în livada prăbuşită

 

(Jucu de Mijloc, vara anilor 1982, ’83, ’84)

Anunțuri